Concepte jungiene
70 de termeni centrali din opera lui C.G. Jung și din practica psihoterapiei analitice, de la abaissement du niveau mental la voință.
O scădere a nivelului conștiinței, o stare mentală și emoțională ce este trăită la nivel psihologic ca o „pierdere a sufletului” (a se vedea și termenul depresie). Este ca o slăbire a intensității conștiinței, ce ar putea fi comparată cu citirea unei presiuni atmosferice scăzute pe barometru ce prezice o înrăutățire a vremii. Tonusul psihic este afectat, iar acest fapt se resimte la nivelul subiectului ca o stare de apatie, supărare sau depresie.
O metodă de conștientizare a conținuturilor emoționale refulate, prin repovestirea și retrăirea experienței traumatice (a se vedea și termenul metoda catartică).
După un inițial interes în teoria traumei, Jung abandonează abreacția (laolaltă cu sugestia) ca unealtă eficientă în terapia nevrozelor. Motivul principal al renunțării la abreacție în terapia analitică se datorează experienței cu pacienții a lui Jung, care, într-o proporție destul de însemnată, trăiau trauma la nivelul fantasmei, fără ca aceasta să se fi întâmplat vreodată. Retrăirea, în aceste cazuri, nu ar conduce la un rezultat pozitiv din punct de vedere clinic. Mult mai importante pentru pacienți sunt credința, încrederea și devotamentul cu care analistul își exercită meseria, decât retrăirea traumei.
O formă de activitate mentală prin care un conținut conștient este eliberat de asocierile cu elemente irelevante, similar cu procesul diferențierii.
În măsura în care scopul său este de a elibera subiectul de sub influența obiectului, abstragerea este o încercare de depășire a stadiului primitiv de participation mystique.
Procesul prin care subiectul ajunge la un acord cu lumea exterioară, pe de o parte, și cu propriile caracteristici psihologice unice pe de altă parte.
Conform modelului tipologiei sale, Jung descrie două moduri distincte și semnificativ diferite de adaptare: introversia și extraversia. În același timp a legat eșecurile de adaptare cu apariția nevrozei.
Reacție emoțională marcată de simptome fizice și tulburări de gândire.
Afectul este invariabil semnalul constelării unui complex.
O stare de spirit în care fiecare atitudine sau evoluția anticipată a unei acțiuni este contrabalansată de opusul său. Ambivalența este asociată în general cu influența complexelor inconștiente, și în special cu funcțiile psihologice atunci când acestea nu au fost diferențiate.
O metodă de asociere bazată pe studiul comparativ al mitologiei, religiei și basmelor, folosită în interpretarea imaginilor din vise și desene.
O formă de terapie specializată în nevroze, cu scopul extinderii conștiinței prin aducerea la lumină a conținuturilor inconștiente; numită și terapie analitică, bazată pe curentul de gândire (psihologia analitică) structurat de inițiatorul său, psihologul elvețian Carl Gustav Jung.
Jung a făcut inițial o distincție între analiza inconștientului (Jung a folosit deliberat acest termen în detrimentul celui de psihanaliză: „Aș dori să las acest termen în întregime freudienilor. Ceea ce ei înțeleg prin psihanaliză nu este o simplă tehnică, ci o metodă care este legată dogmatic și se bazează pe teoria sexualității lui Freud. Când Freud a declarat public că psihanaliza și teoria sexualității sunt indisolubil legate, am fost obligat să apuc alte căi” – Psihologie analitică și educație, CW 17, par. 180) și analiza anamnestică. Aceasta din urmă interesează mai mult conținuturile ce sunt deja accesibile conștiinței sau care pot fi aduse cu ușurință la lumină. Inconștientul este un factor de influență doar indirect.
Analiza inconștientului începe atunci când materialul conștient a fost epuizat și nu există încă nicio rezolvare satisfăcătoare a nevrozei; este nevoie de un Eu suficient de puternic pentru a face față direct materialului inconștient, în special viselor. Jung a crezut că o analiză de acest tip este potrivită pentru probleme de ordin psihologic din a doua jumătate a vieții, dar chiar și atunci a exprimat prudență.
În munca sa analitică, Jung a evitat diagnosticul și prognosticul. El nu a folosit nicio tehnică sau metodă în manieră sistematică. Scopul lui a fost de a aborda fiecare caz cu un minimum de presupuneri anterioare, recunoscând totodată că personalitatea și dispoziția psihică a analistului plasează obiectivitatea în sfera imposibilului.
Latura interioară feminină a unui bărbat.
Anima este atât un complex personal cât și o imagine arhetipală a femeii în psihicul masculin. Este un factor inconștient ce se încarnează în fiecare copil de sex masculin, și este responsabil pentru mecanismul de proiecție. Inițial identificată cu mama personală, anima este mai apoi trăită nu numai prin intermediul altor femei, dar și prin influența omniprezentă pe care o reprezintă în viața unui bărbat.
Anima este arhetipul vieții însăși. (Arhetipurile și Inconștientul Colectiv, Opere complete, par. 66).
Anima este reprezentată în vise de imagini feminine, de la seducătoare până la ghizi spirituali. Este asociată cu principiul eros, motiv pentru care dezvoltarea Animei unui bărbat se reflectă asupra modului în care relaționează cu femeile. În psihicul său, Anima funcționează ca suflet, influențându-i ideile, atitudinile și emoțiile.
Jung distinge patru mari stadii ale Animei, analoge nivelurilor cultului lui Eros, descrise în perioada clasică târzie. Le-a personificat astfel: Eva, Elena, Maria și Sophia.
(Psihologia transferului, CW 16, par. 361)
În primul stadiu numit Eva, anima este inseparabilă de mama personală. Bărbatul nu poate funcționa bine fără o legătură strânsă cu o femeie. În al doilea stadiu, personificat în figura istorică a Elenei din Troia, anima este o imagine sexuală colectivă și ideală. Al treilea stadiu, Maria, se manifestă în sentimente religioase și o capacitate de relații de lungă durată. În stadiul al patrulea, Sophia (numită Înțelepciunea în Biblie), Anima unui bărbat funcționează ca un ghid pentru viața interioară, realizând medierea între conștiință și conținuturile inconștiente. Ea colaborează în căutarea sensului și este muza creatoare în viața unui artist.
Într-un caz ideal, Anima bărbatului trece în mod natural prin aceste etape, pe măsură ce acesta se maturizează. Mai precis, fiind o forță arhetipală a vieții, anima se manifestă în orice formă este necesară pentru a compensa atitudinea dominantă a conștiinței.
Atât timp cât anima este inconștientă, tot ceea ce este trăit prin intermediul acesteia are forma proiectată. Cel mai frecvent, din cauza legăturii inițiale strânse între Anima și imago-ul matern protector, această proiecție se răsfrânge asupra partenerei, cu rezultate previzibile.
Idealul de mariaj al unui bărbat este organizat astfel încât soția sa trebuie să preia rolul magic al mamei. Sub mantia unei căsătorii exclusive și ideale, el caută de fapt protecția maternă, în acest fel căzând în mâinile instinctelor de posesie ale soției sale. Frica sa de forța întunecată incalculabilă a inconștientului îi oferă soției o putere nelegitimă asupra sa, și alcătuiește o uniune atât de periculoasă, încât mariajul se află permanent pe cale să explodeze datorită tensiunilor interne. (Anima și Animus, CW 7, par. 316)
Oricât de evoluat ar fi un bărbat, din punct de vedere psihologic, întotdeauna va fi predispus să vadă aspecte ale Animei sale, ale sufletului său, într-o femeie. Aspectele personale ale acesteia pot fi înțelese, iar semnificația sa înțeleasă, dar natura sa completă nu poate fi epuizată.
Prioritatea psihologică a primei părți a vieții unui bărbat este de a se elibera de influența maternă asupra Animei. Mai târziu, o lipsă a relației conștiente cu Anima se manifestă prin simptome caracteristice „pierderii sufletului”.
O metodă prin care un bărbat poate cunoaște natura Animei sale este imaginația activă. Prin atribuirea unei personalități autonome, Anima poate primi întrebări și poate oferi răspunsuri.
Latura interioară masculină a unei femei.
Asemenea Animei la bărbat, Animus este atât un complex personal cât și o imagine arhetipală.
Femeia este compensată de un element masculin, motiv pentru care inconștientul său are, am putea spune, o amprentă masculină. Aceasta dă naștere unei diferențe psihologice considerabile între femei și bărbați, și în consecință am numit factorul generator de proiecție al femeii, Animus, ceea ce înseamnă minte sau spirit. („The Syzygy: Anima and Animus”, CW 9ii, pars. 28f.)
În timp ce Anima unui bărbat funcționează ca și suflet, Animusul unei femei se aseamănă mai mult unei minți inconștiente. Se manifestă negativ prin idei fixe, opinii colective și păreri ce au atribute de adevăr absolut. Într-o femeie ce se identifică cu Animus (posesie de Animus), Erosul cade pe plan secundar, în favoarea Logosului.
O femeie aflată în posesie de Animus este întotdeauna în pericol de a-și pierde feminitatea. („Anima and Animus”, CW 7, par. 337.)
Animus devine un factor psihologic pozitiv atunci când femeia poate distinge între ideile generate de acest complex autonom și ceea ce ea gândește cu adevărat.
Asemenea Animei, și Animus are un aspect pozitiv. Prin intermediul imaginii paterne, el exprimă nu numai opinii convenționale, dar și ceea ce numim spirit, idei filozofice și religioase în particular, sau mai degrabă atitudinea care rezultă din acestea. Astfel, Animus este psihopomp, un mediator între conștiință și inconștient, și o personificare a acestuia din urmă. („Anima and Animus”, CW 7, par. 33.)
Jung a descris patru stadii de dezvoltare ale Animusului. În primul stadiu, apare în vise și fantezie ca întruchiparea puterii fizice, un atlet, bărbat musculos sau răufăcător. În al doilea stadiu, Animusul oferă inițiativă și capacitatea de acțiune planificată. El se află în spatele dorinței unei femei pentru independență și carieră proprie. În stadiul următor, Animus este „cuvântul”, personificat în vise ca profesor sau preot. În stadiul al patrulea, Animus este întruparea sensului spiritual. La cel mai înalt nivel, echivalentul Animei la nivel de Sophia, Animus mediază între conștiința femeii și inconștientul său. În mitologie acest stadiu al Animusului apare ca Hermes, mesager al zeilor; în vise el este un ghid util.
Oricare dintre aceste aspecte ale Animusului poate fi proiectat pe un bărbat. Ca și în cazul Animei proiectate, acest lucru poate duce la așteptări nerealiste și asprime în relații.
Asemeni Animei, Animus este un amant gelos. El este adeptul punerii, în locul bărbatului real, a unei opinii despre el. Opiniile tip Animus sunt invariabil colective, și depășesc indivizii și hotărârile individuale în exact același mod în care anima propulsează anticipările ei emoționale și proiecțiile sale între soț și soție.
„Anima și Animus”, CW 7, alin. 334.
În timp ce misiunea unui bărbat de asimilare a efectelor Animei implică descoperirea adevăratelor sale sentimente, o femeie se familiarizează cu natura Animusului prin permanenta evaluare a ideilor și opiniilor sale.
Omul primordial, o imagine arhetipală a totalității prezentă în alchimie, religie și filozofie gnostică.
Descriptiv al „gândirii magice”, bazat pe dorința de depotențare a influenței unui obiect sau persoane. Acțiunile apotropaice sunt caracteristice introversiunii ca mod de orientare psihologică.
Un proces psihic prin care un element nou conștientizat este asociat cu conținut similar deja existent în conștiință într-o manieră prin care poate fi înțeles.
Primar sau originar.
În antropologie, termenul arhaic este folosit în general pentru a descrie psihologia primitivului. Jung a folosit însă acest termen atunci când se referea la gânduri, fantasme sau sentimente care nu sunt diferențiate la nivel conștient.
Elemente structurante, primordiale ale psihicului uman. (A se vedea imagine arhetipală și instinct.)
Arhetipurile sunt sisteme de pregătire pentru acțiune, și în același timp imagini și emoții. Acestea sunt moștenite odată cu structura creierului, reprezentând aspectul său psihic. Ele reprezintă, pe de o parte, un conservatorism instinctiv foarte puternic, în timp ce pe de altă parte, sunt cele mai eficiente mijloace posibile de adaptare instinctuală. Ele sunt astfel, în esență, partea chtonică a psihicului… acea parte prin care psihicul este atașat de natură.
„Mind and Earth”, CW 10, alin. 53.
Arhetipurile sunt ireprezentabile prin ele însele, dar efectele lor sunt vizibile la nivelul imaginilor și motivelor arhetipale.
Arhetipurile… se prezintă ca idei sau imagini, ca orice altceva ce devine conținut conștient.
„On the Nature of the Psyche”, CW 8, par. 435.
Arhetipurile sunt, prin definiție, factori și motive care aranjează elementele psihice în anumite imagini, caracterizate ca arhetipale, în așa fel încât să poată fi recunoscute numai prin efectele pe care le produc.
„O abordare psihologică a Sfintei Treimi”, CW 11, alin. 222, nota 2.
Jung a mai descris arhetipurile prin „imagini instinctuale”, forma prin care se manifestă instinctele. A ilustrat acest lucru prin intermediul analogiei cu spectrul luminii.
Dinamismul instinctului este localizat ca și cum s-ar afla în zona infraroșie a spectrului, în timp ce imaginea instinctuală se află în zona ultraviolet. Realizarea și asimilarea instinctului nu are loc niciodată la capătul infraroșu, adică prin asimilarea în sfera instinctuală, ci doar prin integrarea imaginii care simbolizează și în același timp evocă instinctul, deși într-o formă destul de diferită de cea pe care o întâlnim la nivel biologic.
„On the Nature of the Psyche”, CW 8, par. 414.
Arhetipurile se manifestă atât la nivel personal prin intermediul complexelor, cât și la nivel colectiv prin caracteristicile generale ale unei culturi.
Procesul integrării obiectelor externe (persoane, idei, valori) sau a conținuturilor inconștiente în conștiință.
Un flux spontan de gânduri și imagini interconectate în jurul unei idei specifice, deseori determinate de conexiuni inconștiente. Asocierile personale, împreună cu amplificarea, sunt un pas important în interpretarea viselor.
Independent de voința conștientă, asociat în general cu natura inconștientului, și în particular cu constelarea complexelor.
Un precept alchimic: „Unul devine doi, doi devine trei, și din al treilea apare unul ca al patrulea”.
Jung a folosit axioma Mariei Profetissa ca o metaforă pentru procesul individuării. Unul este stadiul originar al totalității inconștiente, doi semnifică conflictul între opuși, trei indică o potențială rezolvare a conflictului, și unul ca al patrulea reprezintă stadiul transformat al conștiinței, relativ întreg și liniștit.
O abordare confesională a tratării nevrozei, implicând abreacția emoțiilor asociate traumei. Jung a admis valoarea terapeutică a catharsisului, dar încă de la începutul carierei sale a recunoscut limitele acesteia în procesul analitic.
Noua psihologie ar fi rămas la stadiul confesiunii în cazul în care catharsisul s-ar fi dovedit a fi un panaceu. În primul rând, nu întotdeauna este posibil să se aducă pacienții suficient de aproape de inconștient, pentru ca aceștia să perceapă umbrele… Au multe de confesat deja, spun ei; nu trebuie să se aplece asupra inconștientului pentru asta. [„Problems of Modern Psychotherapy”, CW 16, par. 137.]
O abordare ce interpretează fenomenele psihice în baza cauzei și a efectului.
Din punct de vedere psihologic, o imagine atât a trecutului irecuperabil, cât și a anticipării unei dezvoltări ce urmează.
„Copilul” este… atât început cât și sfârșit, o creatură inițială și terminală… esența pre-conștientă și esența post-conștientă a omului. Esența sa pre-conștientă este starea de inconștiență a copilăriei timpurii; esența lui post-conștientă este o anticipare prin analogie cu viața de după moarte. În această idee este exprimată natura atotcuprinzătoare a totalității psihice.
„Psihologia Arhetipului Copilului”, CW 9i, alin. 299.
Sentimente de alienare sau de abandon pot constela arhetipul copilului. Efectele sunt duble: sindromul „săracul de mine”, caracteristic regresiei către nevoia de dependență, și, paradoxal, o nevoie disperată de a se elibera de trecut – ce reprezintă latura pozitivă a arhetipului copilului.
„Copil” înseamnă ceva ce evoluează spre independență. Acest lucru nu se poate face fără a se detașa de la originile sale: abandonul este, prin urmare, o condiție necesară [a conștiinței], nu doar un simptom concomitent.
„Psihologia Arhetipului Copilului”, CW 9i, alin. 287.
Un termen ce se utilizează pentru a descrie interpretarea unei imagini prin reflectarea asupra ei din mai multe puncte de vedere. Circumambularea diferă de asocierea liberă prin faptul că este circulară, nu liniară. Asocierea liberă se îndepărtează de imaginea originală, în timp ce circumambularea stă aproape de ea.
Conținut psihic ce nu aparține unui individ, ci unei societăți, unui popor sau rasei umane în general. (A se vedea și inconștient colectiv, individuare și persona.)
O calitate colectivă aderă nu numai la elemente psihice particulare, ci și la întregi funcții psihologice.
Astfel, funcția gândire ca un întreg poate avea o calitate colectivă, atunci când aceasta are valabilitate generală și este conformă cu legile logicii. În mod similar, funcția sentiment ca un întreg poate fi colectivă, atunci când aceasta este identică cu sentimentul general și în acord cu așteptările generale, conștiința morală generală, etc. În același mod, senzația și intuiția sunt colective, atunci când acestea sunt în același timp caracteristice unui grup mare. [„Definiții”, CW 6, alin. 692.]
Un proces natural ce are ca scop menținerea sau stabilirea echilibrului intra-psihic. (A se vedea și imaginația activă, vise, nevroza și autoreglarea psihicului)
Activitatea conștiinței este selectivă. Selecția cere direcție. Dar direcția cere excluderea a tot ceea ce este irelevant. Acest lucru determină unilateralitatea conștiinței. Conținuturile care sunt excluse și inhibate de direcția aleasă se scufundă în inconștient, unde formează o contrapondere la orientarea conștientă. Consolidarea acestei poziții opuse ține pasul cu creșterea unilateralității conștiinței până când, în final… conținuturile inconștiente reprimate pătrund în conștiință sub formă de vise și imagini spontane… Ca o regulă, compensarea inconștientă nu se opune conștiinței, ci este mai degrabă o echilibrare sau o completare a orientării conștiente. În vise, de exemplu, inconștientul livrează toate acele conținuturi care sunt constelate de situația conștientă, dar sunt inhibate de selecția conștiinței, deși cunoașterea acestora ar fi indispensabilă pentru adaptarea completă.
„Definiții”, CW 6, alin. 694.
În nevroză, unde conștiința este unilaterală până la extremizare, scopul terapiei analitice este conștientizarea și asimilarea conținuturilor inconștiente, în așa fel încât compensarea să poată avea din nou loc. Aceasta se întâmplă în general prin atenția acordată viselor, emoțiilor și pattern-urilor comportamentale, sau prin imaginația activă.
Un grup de idei grupate în jurul unui ton emoțional comun. (A se vedea și testul asociativ verbal)
[Un complex] este imaginea unei anumite situații psihice, care este puternic accentuată emoțional și este, în plus, incompatibilă cu atitudinea obișnuită a conștiinței.
„O revizuire a teoriei Complexelor”, CW 8, alin. 201.
Via Regia către inconștient… nu este visul, cum [Freud] a crezut, ci complexul, care este arhitectul viselor și al simptomelor. Nici nu este chiar așa de „regală” această cale, deoarece modul în care este indicată de către complex este mai mult o cărare dificilă și neobișnuit de ocolită. [Ibid., alin. 210.]
Formal, complexele sunt „idei cu ton emoțional”, ce se acumulează de-a lungul anilor în jurul anumitor arhetipuri, cum ar fi de exemplu cel al mamei sau al tatălui. Când complexele se constelează, sunt invariabil acompaniate de afect. Sunt de fiecare dată relativ autonome.
Complexele interferează cu intențiile volitive și perturbă performanța conștiinței; ele produc tulburări de memorie și blocaje în fluxul de asociații; ele apar și dispar în funcție de propriile lor legi; ele pot acapara temporar conștiința, sau pot influența vorbirea și acțiunea într-un mod inconștient. Într-un cuvânt, complexele se comportă ca ființe independente.
„Factori psihologici în comportamentul uman”, ibid., alin. 253.
Complexele sunt, de fapt, „părți de psihic splitate”. Etiologia lor este adesea așa-numita traumă, un șoc emoțional sau un fapt asemănător, care separă o mică parte a psihicului. Cu siguranță, una dintre cele mai frecvente cauze este un conflict moral, care derivă în cele din urmă din imposibilitatea aparentă de a afirma întreaga natură a cuiva.
„O revizuire a teoriei Complexelor”, ibid., alin. 204.
Toată lumea știe azi că oamenii „au complexe”. Ce nu este tot la fel de bine cunoscut, deși mult mai important din punct de vedere teoretic, este că și complexele ne pot avea pe noi. [Ibid., par. 200.]
Jung a arătat faptul că în sine, complexele nu sunt negative, doar afectele lor sunt, deseori. Așa cum atomii și moleculele sunt părțile invizibile ale obiectelor fizice, complexele sunt cărămizile psihicului și sursa tuturor emoțiilor umane.
Efectul negativ al complexelor este adesea experimentat ca perturbare a uneia sau mai multor funcții psihologice (sentiment, gândire, intuiție și senzație). În locul unei gândiri coerente și unui răspuns emoțional adecvat, de exemplu, se poate obține o reacție în concordanță cu ceea ce dictează complexul. Atâta vreme cât subiectul nu este conștient de existența complexelor, poate fi condus de către ele.
Posesia de către complexe în sine nu semnifică nevroză… și faptul că acestea sunt dureroase nu înseamnă perturbare patologică. Suferința nu este o boală; este polul opus normal al fericirii. Un complex devine patologic numai atunci când credem că nu îl avem. [„Psihoterapia și filozofia vieții”, CW 16, alin. 179.]
Identificarea cu un complex, în particular anima/animus sau umbra, este o frecventă sursă a nevrozei. Scopul analizei în aceste cazuri nu este de a scăpa de ele, ceea ce oricum ar fi imposibil, ci de a micșora efectele lor negative prin înțelegerea rolului pe care-l joacă în trăsăturile de comportament și în reacțiile emoționale.
Un grup de idei cu ton emoțional comun, asociate experienței și imaginii paterne. (A se vedea și Logos.)
La bărbați, un complex patern pozitiv generează de foarte multe ori un anumit grad de credulitate cu privire la autoritate și o dorință clară de a se închina în fața tuturor dogmelor și valorilor spirituale; în timp ce la femei, el induce cele mai vii aspirații și interese spirituale. În vise, întotdeauna convingerile decisive, interdicțiile și sfaturile înțelepte emană de la figura paternă.
„Fenomenologia Spiritului în basme”, CW 9i, alin. 396.
Comentariile lui Jung despre complexul patern au depășit rareori stadiul de mențiuni în cadrul unui context referitor la altceva. În general, complexul patern la un bărbat se manifestă la nivelul Personei (prin identificare), și ca aspecte ale Umbrei sale; la o femeie, se manifestă la nivelul animusului, a cărui natură este colorată de proiecția Animei tatălui.
Tatăl exercită o influență asupra minții sau spiritului fiicei sale – asupra Logosului. Face acest lucru prin creșterea intelectului ei, de multe ori într-o măsură patologică, pe care, în scrierile mele de mai târziu, l-am descris ca fiind „posesie de animus”. [„Originea Eroului”, CW 5, alin. 272.]
Tatăl este primul purtător al imaginii Animusului. El adaugă acestei imagini virtuale substanță și formă, iar pe baza Logosului său el este sursa spiritului fiicei sale. Din păcate această sursă este deseori tulburată, fix acolo unde ne-am fi așteptat la ape curate. Asta pentru că spiritul de care beneficiază o femeie nu se rezumă la intelect, este mult mai mult de atât: este o atitudine, spiritul care conduce viața unui bărbat. Chiar și un așa-numit spirit ideal, nu este cel mai bun, dacă nu înțelege cum să relaționeze adecvat cu natura, cu alte cuvinte, cu animalul din om. Iată de ce oricare tată are oportunitatea de a corupe, într-un fel sau altul, natura fiicei sale, iar educatorul, soțul sau psihiatrul trebuie să se confrunte ulterior cu asta. Pentru că „ce a fost stricat de tată nu poate fi îndreptat decât de un tată bun” [o referință la Hexagrama 18 din I Ching (ediția Richard Wilhelm, p. 80): „Lucrul asupra a ceea ce a fost stricat”].
„Personificarea opușilor”, CW 14, par. 232.
Un mod de a gândi sau de a simți care este arhaic și nediferențiat, bazat în întregime pe percepția prin intermediul simțurilor, a senzației.
Concretismul ca mod de funcționare mentală este strâns legat de conceptul mai general de participation mystique. Gândirea și simțirea concretă sunt acordate și legate de stimulii fiziologici și faptele materiale. Această orientare este eficientă în recunoașterea realității externe, dar deficitară la interpretarea acesteia.
O stare de indecizie, acompaniată de tensiune interioară (a se vedea opuși și funcția transcendentă)
Conflictul aparent insuportabil este o dovadă a corectitudinii vieții tale. O viață fără contradicție interioară este fie doar o jumătate de viață, fie o viață în lumea de dincolo, destinată numai îngerilor. Dumnezeu însă îi iubește pe oameni mai mult decât pe îngeri. [CG Jung Letters, vol. 1, p. 375.]
Conflictul este un semn specific nevrozei, însă conflictul nu este invariabil nevrotic. Un anumit grad de conflict este chiar de dorit, deoarece fără unele tensiuni între contrarii procesul de dezvoltare este inhibat. Conflictul devine nevrotic numai atunci când interferează cu funcționarea normală a conștiinței.
Atunci când un conflict este inconștient, tensiunea se manifestă prin intermediul simptomelor fizice, în particular la nivelul stomacului, spatelui și al gâtului. Conflictul conștient se manifestă sub forma unei tensiuni etice sau morale. Conflictele serioase, în special cele legate de dragoste sau datorie, implică în general confuzie la nivelul funcțiilor gândire sau sentiment. Dacă una dintre acestea nu participă în mod conștient la conflict, trebuie implicată.
Obiecția [ce poate fi] avansată este aceea că multe conflicte sunt intrinsec insolubile. Oamenii adoptă uneori acest punct de vedere, deoarece se gândesc la soluții exterioare, care în final nu sunt soluții deloc… O soluție reală vine numai din interior, și doar pentru că pacientul a fost adus la o atitudine diferită.
„Subiecte importante în psihanaliză”, CW 4, alin. 606.
Marea contribuție a lui Jung în domeniul psihologiei conflictului a fost teza cum că acesta are un scop din punct de vedere al echilibrului intern al psihicului. Dacă tensiunea dintre opuși poate fi menținută în conștiință, atunci ceva se va întâmpla în interior pentru a rezolva conflictul. Soluția, în general irațională și imprevizibilă, apare ca o atitudine nouă internă, împreună cu un sentiment de pace interioară; energia blocată anterior în indecizie este eliberată și progresia libidoului devine posibilă. Jung a numit acest mecanism tertium non datur, sau funcția transcendentă, deoarece rezultatul transcende opușii implicați.
Continerea tensiunii dintre opuși necesită răbdare și un Eu puternic, altminteri decizia va fi luată în disperare. Apoi opusul se va constela încă și mai puternic, iar conflictul va continua cu forță reînnoită.
Ipoteza primară a lui Jung asupra lucrului cu conflictul nevrotic este aceea că în acesta sunt implicate personalități separate din individ – complexele. Atâta vreme cât aceste personalități nu sunt conștientizate, ele sunt transpuse în act în exterior, prin mecanismul proiecției. Conflictele externe cu alte persoane sunt astfel în proporție foarte mare externalizări ale conflictelor interne.
Literal, „conjuncție”, termen utilizat în alchimie pentru a desemna combinațiile chimice; psihologic, arată uniunea opușilor și nașterea unor noi posibilități.
Alți termeni din alchimie utilizați de Jung cu conotații de echivalență în plan psihologic sunt: unio mistica (căsătorie sau mariaj sacru), coincidentia opositorum (întâlnirea opușilor), complexio opositorum (opușii reuniți într-o singură imagine), unus mundus și piatra filozofală.
Funcția sau activitatea care menține relația între conținuturile psihice și Eu. Distinctă la nivel conceptual de noțiunea de psihic, care cuprinde atât conștiința cât și inconștientul (a se vedea și opuși)
Nu există conștiință fără diferențierea opușilor.
„Aspecte psihologice ale arhetipului mamei”, CW 9i, par. 178.
În viziunea lui Jung asupra psihicului, conștiința individuală este o suprastructură bazată pe, și născută din Inconștient.
A activa, utilizat deseori cu referință la complexe, și reacțiile emoționale asociate acestora.
O abordare a interpretării activității psihice bazată pe sens și scop, în detrimentul cauzei sau sursei.
Metoda constructivă implică atât amplificarea simbolurilor, cât și interpretarea acestora la nivel subiectiv. Utilizarea sa în interpretarea viselor are ca scop înțelegerea modului în care orientarea conștientă poate fi modificată în ton cu mesajul simbolic al visului. Aceasta se aliniază cu convingerea lui Jung asupra faptului că psihicul este un sistem cu auto-reglare.
În tratamentul nevrozei, Jung a văzut metoda constructivă a fi complementară, și nu în opoziție cu metoda reductivă folosită în psihanaliza clasică.
Un motiv arhetipal asociat cu conflictul și problema opușilor.
Procesul retragerii energiei unui conținut inconștient prin asimilarea sensului său.
O stare psihică caracterizată de lipsa energiei. (a se vedea de asemenea abaissement du niveau mental, final, libido, regresie). Energia care nu este la dispoziția conștiinței nu dispare pur și simplu. Regresează și agită conținuturi inconștiente (fantezii, amintiri, dorințe, etc.), care, pentru facilitarea condiției de sănătate psihică, trebuie aduse la lumină și examinate.
Prin urmare, depresia ar trebui privită ca o compensare inconștientă al cărei conținut trebuie conștientizat, pentru a fi pe deplin eficientă. Acest lucru poate fi realizat numai regresând conștient, alături de tendința depresivă, integrând amintirile astfel activate în conștiință, aspect pe care depresia l-a vizat din primul moment.
„Sacrificiul”, CW 5, alin. 625.
Depresia nu este neapărat patologică. Se prefigurează adesea o reînnoire a personalității sau o explozie de activitate creatoare. Există momente în viața omului atunci când se întoarce o nouă filă. Apar interese noi și tendințe care nu au primit până la un anumit moment atenție, sau există o schimbare bruscă de personalitate (o așa-numită schimbare de caracter). În timpul perioadei de incubație a unei astfel de schimbări se poate observa de multe ori o pierdere de energie conștientă: noua dezvoltare a atras energia de care are nevoie din conștiință. Această scădere de energie poate fi văzută cel mai clar înainte de debutul unor psihoze și, de asemenea, în timpul momentului de liniște care precede munca de creație.
„Psihologia transferului”, CW 16, alin. 373.
Separarea părților unui întreg, proces necesar conștiinței pentru a avea acces la funcțiile psihologice.
Atâta timp cât o funcție este încă fuzionată cu una sau mai multe alte funcții – gândirea cu sentimentul, sentimentul cu senzația etc. – respectiv nu este în măsură să funcționeze autonom, se află într-o stare arhaică, adică, nediferențiată, nu este separată de ansamblu, ca o parte distinctă, existând în sine. Gândirea nediferențiată este incapabilă de gândire în afara altor funcții; este continuu amestecată cu senzații, sentimente, intuiții, la fel cum sentimentul nediferențiat este amestecat cu senzații și fantezii. [„Definiții”, CW 6, alin. 705.]
O funcție nediferențiată este caracterizată de ambivalență (fiecare poziție implică propriul negativ), ce antrenează inhibiții caracteristice în utilizarea sa.
Splitarea personalității în părțile sale componente sau în complexe, stare caracteristică a nevrozei.
În analiza nevrozelor, scopul este de a facilita Eului conștientizarea complexelor autonome. Aceasta se poate realiza prin analiza reductivă sau prin personificarea acestora în timpul imaginației active.
Complexul central ce se află în centrul conștiinței.
Jung a indicat faptul că deseori cunoașterea personalității conștiente se confundă cu o cunoaștere a Sinelui.
Oricine are un dram de conștiință de sine consideră că asta e tot ce trebuie pentru cunoașterea de sine. Dar Eul cunoaște doar propriile conținuturi, nu și inconștientul și conținuturile sale. Oamenii își măsoară conștiința de sine prin intermediul a ceea ce persoanele din mediul familiar cunosc despre ele însele, și nu prin intermediul faptelor psihice reale care le sunt în mare măsură necunoscute. În acest sens, psihicul se comportă precum trupul, ale cărui structuri anatomice și fiziologice sunt în mare măsură necunoscute persoanelor obișnuite.
„Sinele nedescoperit”, CW 10, alin. 491.
De-a lungul procesului de individuare, una dintre misiunile inițiale este diferențierea Eului de complexele inconștientului personal, în particular Persona, Umbra, Anima și Animus. Un Eu puternic poate relaționa obiectiv cu acestea și cu alte conținuturi inconștiente, fără a se identifica cu ele.
Deoarece Eul se trăiește ca centru al psihicului, este destul de dificil să reziste identificării cu Sinele, căruia îi datorează existența, și față de care, în ierarhia psihică, se află în poziția de subordonare.
Identificarea cu Sinele se poate manifesta în două moduri: asimilarea Eului de către Sine, caz în care Eul ajunge sub control inconștient, sau asimilarea Sinelui de către Eu, fapt care conduce către un Eu supra-accentuat. În ambele cazuri, rezultatul este inflația, cu perturbări evidente de adaptare.
O reacție involuntară datorată unui complex activ. (a se vedea și afect.)
Literal, „a alerga în sens contrar”, cu referire la emergența de-a lungul vremii, a atitudinii inconștiente opuse.
Acest fenomen caracteristic se produce, practic, de fiecare dată când o tendință extremă, unilaterală, domină viața conștientă; în timp, o contra-poziție la fel de puternică se constituie, inhibând în primul rând atitudinea conștiinței și, ulterior, înfrângând controlul conștient. [„Definiții”, ibid., alin. 709.]
Enantiodromia este trăită tipic laolaltă cu simptome asociate unei nevroze acute, și deseori anticipează o renaștere a personalității.
În mitologia greacă, personificarea dragostei, a forței cosmogonice a naturii; psihologic, funcția relației. (a se vedea și Anima, Animus, Logos și complex matern.)
Conștiința femeii este caracterizată mai mult prin calitatea lui Eros de a crea legături decât prin discriminarea și cunoașterea asociată cu Logos. La bărbați, Eros… este de obicei mai puțin dezvoltat decât Logos. La femei, pe de altă parte, Eros este o expresie a adevăratei lor naturi, în timp ce Logosul lor este de multe ori doar un accident regretabil.
„Syzygy: Anima și Animus”, CW 9ii, alin. 29.
Un Eros inconștient se manifestă întotdeauna ca dorință de putere.
„Aspecte psihologice ale arhetipului mamei”, CW 9i, alin. 167.
Un motiv arhetipal ce are la bază depășirea obstacolelor și atingerea anumitor scopuri.
Trăsătura principală a eroului este reprezentată de înfrângerea monstrului din întuneric: este triumful de mult sperat și așteptat al conștiinței asupra inconștientului.
„Psihologia Arhetipului Copilului”, CW 9i, alin. 284.
Mitul eroului este o dramă inconștientă trăită doar în proiecție, asemeni întâmplărilor din pilda peșterii lui Platon.
„Mama Duală”, CW 5, alin. 612.
Eroul simbolizează Sinele inconștient al unui bărbat, și acest lucru se manifestă empiric ca suma totală a tuturor arhetipurilor și, prin urmare, cuprinde arhetipul tatălui și al bătrânului înțelept. În acest sens, eroul este propriul tată și născător. [Ibid., alin. 516.]
Din punct de vedere mitologic, scopul eroului este acela de a găsi comoara, prințesa, inelul, oul, elixirul vieții, etc. Din punct de vedere psihologic acestea sunt metafore cu privire la sentimentele autentice sau potențialul unic al cuiva. De-a lungul procesului de individuare, sarcina eroică este aceea de a asimila conținuturi inconștiente în opoziție cu a fi copleșit de ele. Rezultatul potențial este eliberarea energiei care a fost blocată la nivelul complexelor inconștiente.
În mituri eroul este cel care învinge balaurul, nu cel care este devorat de el. Și totuși, ambele situații au de-a face cu același balaur. De asemenea, nu este erou cel care nu a întâlnit niciodată balaurul, sau care, în cazul în care l-a văzut o dată, a declarat ulterior că nu a văzut nimic. În egală măsură, doar cel care a riscat să lupte cu balaurul și nu este înfrânt de acesta câștigă tezaurul, „comoara greu de atins”. Doar acesta are o pretenție autentică în ceea ce privește încrederea în sine, pentru că el s-a confruntat cu locul întunecat al Sinelui său și, prin urmare, a câștigat… A dobândit dreptul de a crede că va fi capabil să depășească toate amenințările viitoare prin aceleași mijloace. [CW 14, alin. 756.]
În mituri și legende, de obicei eroul călătorește cu corabia, se luptă cu un monstru marin, este înghițit, se luptă pentru a nu fi mușcat sau strivit de moarte, și odată ajuns în măruntaiele balenei, precum Iona, caută organul vital și-l taie, obținând astfel eliberarea. Uneori trebuie să se întoarcă la originile sale, pentru a le fi martor.
În termenii individuării, balena-dragon este mama sau Anima cu influențe materne. Organul ce trebuie secționat este cordonul ombilical.
În cadrul psihologiei feminine, călătoria eroului este trăită prin intermediul isprăvilor lumești ale Animusului, sau prin intermediul partenerului, în proiecție.
Un mod al orientării psihologice, unde mișcarea energiei este orientată către lumea exterioară.
Extraversia este caracterizată de interes pentru obiectul extern, capacitate de reacție, precum și o acceptare naturală a evenimentelor externe, o dorință de a influența și de a fi influențat de evenimente, o nevoie de a se alătura și de a se însoți, capacitatea de a tolera agitația și zgomotul de orice fel, în fapt găsindu-le chiar plăcute, atenție constantă la lumea înconjurătoare, apropiere de prieteni și cunoștințe nu prea atent selectate, și în cele din urmă, acordarea unei mari importanțe figurii pe care cineva o arată.
„Tipuri psihologice”, CW 6, alin. 972.
Jung credea că introversia și extraversia sunt prezente în toți oamenii, dar una dintre ele este invariabil dominantă. Atunci când factorii externi sunt principala forță motivatoare pentru judecăți, percepții, afecte și acțiuni, avem de-a face cu o atitudine extravertă sau tip extravert.
În același timp, Jung considera că acest tip de diferențiere începe foarte devreme, așa că poate fi considerată înnăscută.
În general, extravertul crede ceea ce primește din lumea exterioară și nu este înclinat să examineze motivații personale. Deși toată lumea este afectată de datele obiective, gândurile, deciziile și comportamentul extravert sunt determinate de acestea. Opiniile personale și viața interioară au loc secundar în fața condițiilor exterioare.
El trăiește în și prin alții; toate auto-reflecțiile îi dau fiori. Pericolele pândesc acolo, este mai bine să fie ascunse de zgomot. În cazul în care ar trebui să aibă vreodată un „complex”, găsește refugiu în vârtejul social și permite să fie asigurat de mai multe ori pe zi că totul este în ordine. [Ibid., alin. 974.]
Viața psihică a tipului extravert extrem este trăită în întregime prin reacția la mediu, care determină baza personală. Dacă lucrurile se schimbă, își ajustează viziunile și comportamentul în concordanță cu acestea. Asta este un avantaj, dar și o limitare.
Extraversia este un avantaj în situații sociale și în relaționarea cu mediul exterior. Însă o atitudine prea extravertă poate rezulta în sacrificiul de sine pentru a îndeplini ceea ce este interpretat ca cereri obiective – de exemplu, nevoile altora sau extinderea unei afaceri.
Acesta este pericolul extravertului: de a fi supt în obiecte și a se pierde cu totul în ele. Tulburările funcționale rezultate, nervoase sau fizice, au o valoare compensatorie, pentru că-l împing spre o auto-reținere involuntară. În cazul în care simptomele sunt funcționale, caracterul lor specific poate exprima situația sa psihologică în formă simbolică; de exemplu, un cântăreț a cărui faimă a crescut până la cote periculoase care-l împingeau spre a cheltui prea multă energie se găsește dintr-o dată în situația de a nu mai putea cânta note înalte… Sau un om cu începuturi modeste, care ajunge rapid într-o poziție socială de mare influență, cu perspective largi, este brusc afectat de toate simptomele răului de înălțime. [Ibid., alin. 565.]
Forma nevrozei care afectează în cea mai mare parte extravertul este isteria, care se manifestă printr-o pronunțată identificare cu persoanele din mediul apropiat.
Tendința extravertului de a sacrifica realitatea interioară în fața circumstanțelor exterioare nu este o problemă, atâta timp cât extraversia nu este extremă. Dar în măsura în care devine necesară o compensare a tendinței spre unilateralitate, va apărea o tendință semnificativ egocentrică în inconștient. Toate aceste nevoi sau dorințe care sunt sufocate sau reprimate de atitudinea conștientă vor veni pe ușa din spate, sub formă de gânduri infantile și emoții care se centrează pe propria persoană.
Cu cât este mai accentuată extraversia atitudinii conștiente, cu atât mai infantilă și arhaică va fi atitudinea inconștientă. Egoismul care caracterizează atitudinea inconștientă a extravertului merge cu mult dincolo de simplul egoism pueril; frizează asprimea și brutalitatea. [Ibid., alin. 572.]
Atunci pericolul este ca extravertul, care este atât de natural și de aparent altruist legat de lumea exterioară și nevoile altora, să devină brusc aproape indiferent.
Un complex de idei sau o activitate imaginativă exprimând fluxul energiei psihice.
O fantasmă trebuie să fie înțeleasă atât din punct de vedere cauzal, cât și prospectiv. Interpretată cauzal, pare un simptom al unei stări fiziologice, ce rezultă în urma unor evenimente anterioare. Interpretată prospectiv, pare un simbol ce țintește spre a caracteriza un scop precis cu ajutorul materialului aflat la îndemână, sau pentru a trasa o linie de dezvoltare psihologică viitoare.
„Definiții”, CW 6, alin. 720.
Jung a făcut distincția între fantasma activă și pasivă. Prima, caracteristică minții creatoare, este subliniată de o atitudine intuitivă orientată către perceperea conținuturilor inconștiente; fantasmele pasive sunt manifestări spontane și autonome ale complexelor inconștiente.
Fantasma pasivă, prin urmare, are întotdeauna nevoie de critică conștientă, pentru ca nu cumva doar pur și simplu să consolideze atitudinea opusă inconștientă. În schimb, fantasma activă, ca produs al atitudinii conștiente ce nu se află în opoziție cu cea inconștientă, și al proceselor inconștiente ce nu sunt în opoziție, ci compensează poziția conștiinței, nu are nevoie de critică, ci mai mult de înțelegere. [Ibid., alin. 714.]
Jung a dezvoltat metoda imaginației active ca pe o cale de a asimila sensul fantasmelor. Aspectul important este că nu trebuie interpretate, ci trăite.
Un punct de vedere bazat pe rezultatul potențial sau sensul activității psihice, complementar unei abordări cauzale.
Datele psihologice necesită o dublă abordare, și anume din punct de vedere cauzal și finalist. Eu folosesc cuvântul finalist în mod intenționat, în scopul de a evita confuzia cu conceptul de teleologic. Teleologia presupune anticiparea unui anumit scop sau obiectiv; finalitatea implică existența sensului, împreună cu un scop în esență necunoscut. Prin finalitate mă refer doar la tendința psihologică imanentă spre un scop. În loc de „lupta pentru atingerea unui obiectiv” s-ar putea spune, de asemenea, „sentiment al sensului”. Toate fenomenele psihologice dețin un astfel de sentiment al sensului inerent, chiar și fenomenele pur și simplu reactive, cum ar fi reacțiile emoționale. [„Aspecte generale ale psihologiei visului”, CW 8, alin. 456.]
Jung a mai numit acest punct de vedere energetic, în contrast cu cel mecanicist sau reductiv.
Jung credea că legile ce guvernează conservarea energiei din fizică se pot aplica și la nivelul psihicului. Din punct de vedere psihologic, aceasta implică faptul că, în condițiile în care o parte beneficiază de multă energie, înseamnă că alta este privată de ea; și invers, atunci când libidoul „dispare”, așa cum se pare că se întâmplă în depresii, trebuie să apară în altă formă cum ar fi sub cea de simptom.
Punctul de vedere energetic, coroborat cu conceptul de compensare, l-a determinat pe Jung să creadă că izbucnirea unei nevroze este în esență o încercare a psihicului de a se vindeca.
O formă de activitate psihică sau de manifestare a libidoului care, în condiții variate, își păstrează în principiu forma. (A se vedea și funcție auxiliară, diferențiere, funcție inferioară.)
Modelul lui Jung cu privire la tipologie distinge patru funcții psihice: gândire, sentiment, senzație, intuiție.
Senzația stabilește ceea ce este prezent, gândirea ne permite să recunoaștem semnificația sa, sentimentul ne spune valoarea sa, și intuiția indică posibilitățile sale, cum ar fi de unde a venit și către ce se dezvoltă într-o anume situație.
„O teorie psihologică asupra tipurilor”, CW 6, alin. 958.
Deși toate funcțiile există în orice psihic, una dintre ele este invariabil mai dezvoltată conștient decât celelalte, ducând la unilateralitate, care, la rându-i, poate conduce către nevroză.
Funcția psihică a cărei diferențiere este cea mai pronunțată.
În modelul tipologiei lui Jung, funcția primară sau superioară este cea pe care o utilizăm cel mai des, datorită faptului că ne este la îndemână în mod natural.
Experiența arată că este practic imposibil, datorită în general unor circumstanțe nefavorabile, ca cineva să dezvolte toate funcțiile sale psihologice simultan. Cerințele societății obligă un om să se supună în primul rând diferențierii funcției cu care este cel mai bine înzestrat natural, sau care îi va asigura cel mai mare succes social. Foarte frecvent într-adevăr și ca regulă generală, subiectul se identifică mai mult sau mai puțin în totalitate cu cea mai favorizată și, prin urmare, cea mai dezvoltată funcție. Aceasta este ceea ce dă naștere diferitelor tipuri psihologice.
„Definiții”, CW 6, alin. 763.
În luarea deciziei asupra căreia dintre cele patru funcții – gândire, sentiment, senzație sau intuiție – este primară, trebuie să se observe îndeaproape care dintre acestea este mai mult sau mai puțin complet sub control conștient, și care dintre funcții are un aspect de hazard sau aleator. Funcția superioară (care se poate manifesta într-o formă extravertă sau introvertă) este întotdeauna mai înalt dezvoltată decât celelalte, care au trăsături primitive sau infantile.
Funcția superioară este întotdeauna o expresie a personalității conștiente, a scopurilor acesteia, a voinței, și a performanței generale, în timp ce funcțiile mai puțin diferențiate se încadrează în categoria de lucruri care pur și simplu „se întâmplă” cuiva.
„Descriere generală a tipurilor”, ibid., alin. 575.
Un motiv arhetipal asociat cu opușii ce se constelează în situația de conflict. Exemple de frați ostili în mitologie sunt cele referitoare la lupta dintre Ghilgameș și Enkidu, în Epopeea lui Ghilgameș, sau povestea biblică a lui Cain și Abel. Din punct de vedere psihologic, se interpretează în general ca lupta dintre Eu și Umbră.
De obicei caracterizată din punct de vedere psihologic prin identificarea cu Anima. Jung a admis potențialul generator de nevroză al homosexualității, dar nu a văzut-o a fi o boală în sine.
În lumina frecvenței recunoscute a acestui fenomen, interpretarea sa ca o perversiune patologică este foarte dubioasă. Descoperirile psihologice indică mai mult că este vorba de o separare incompletă de arhetipul hermafroditului, în combinație cu o rezistență distinctă în a se identifica cu rolul de ființă cu orientare sexuală unilaterală. Această dispoziție nu trebuie să fie evaluată ca negativă în orice situație, atâta timp cât conține arhetipul Omului Originar, stare pierdută până la un punct de ființă cu orientare sexuală definită unilateral.
„Despre Arhetipuri și conceptul de Anima”, CW 9i, par. 146.
O stare mentală marcată de legătura exagerată cu persoanele din mediul apropiat, și o adaptare la condițiile externe care are caracter imitativ.
Isteria este, după părerea mea, de departe cea mai întâlnită formă de nevroză a tipului extravert. . . . O nevoie constantă de a se valoriza și de a atrage atenția asupra sa sunt trăsăturile de bază ale istericului. Corolarul său este sugestibilitatea sa proverbială, înclinația de a se lăsa influențat de altă persoană. Un alt semn clar al extravertului isteric este efuziunea sa, care deseori îl poartă pe tărâmul fanteziei, astfel încât este acuzat de „mitomanie isterică”. [„Descriere generală a tipurilor”, CW 6, par. 566.]
Nevroza isterică este deseori acompaniată de acțiuni compensatorii ale inconștientului.
[Acestea] combat extraversia exagerată prin simptome fizice ce împing libidoul spre introversie. Reacția inconștientului produce o altă clasă de simptome cu un caracter mai introvert, unul dintre cele mai întâlnite fiind intensificarea morbidă a fantazării. [Ibid., par. 566.]
Un proces psihologic prin intermediul căruia personalitatea este parțial sau total dizolvată. (a se vedea participation mystique și proiecție.)
Identitatea, ce denotă conformarea inconștientă între subiect și obiect, eu și ceilalți, este baza identificării, proiecției și introiecției.
Identitatea este responsabilă pentru presupunerea naivă că psihologia unei persoane este identică cu a alteia, că aceleași motive apar peste tot, că ceea ce eu prefer trebuie să fie în mod evident plăcut și pentru alții, că ceea ce mi se pare imoral trebuie să fie, de asemenea, imoral și pentru alții, și așa mai departe. De asemenea, este responsabilă pentru dorința aproape universală de a corecta în alții ceea ce are cea mai nevoie de corecție în sine. [„Definiții”, ibid., alin. 742.]
Identificarea facilitează adaptarea timpurie la lumea exterioară, dar mai târziu devine o povară pentru dezvoltarea individuală.
De exemplu, identificarea cu tatăl înseamnă, în practică, adoptarea tuturor căilor comportamentale ale tatălui ca și cum fiul este unul și același cu tatăl, și nu o individualitate distinctă. Identificarea se deosebește de imitație prin aceea că este imitație inconștientă, în timp ce imitația este o copiere conștientă. . . . Identificarea poate fi benefică atâta timp cât individul nu poate merge pe calea sa. Dar atunci când o posibilitate mai bună se prezintă, identificarea își arată caracterul său morbid prin transformarea într-un obstacol tot atât de mare pe cât fusese un ajutor inconștient și sprijin înainte. Ea are acum un efect disociativ, divizând individul în două personalități reciproc înstrăinate. [Ibid., alin. 738.]
Identificarea cu un complex (trăită ca posesie) este o sursă frecventă de nevroză, dar este în același timp posibil să se producă o identificare cu o idee sau credință.
Unilateralitatea se datorează deseori identificării cu o anumită atitudine conștientă. Aceasta poate conduce la pierderea legăturii cu puterea compensatorie a inconștientului.
În acest caz, inconștientul răspunde de obicei cu emoții violente, iritabilitate, lipsă de control, aroganță, sentimente de inferioritate, labilitate, depresie, ieșiri necontrolate de furie, etc. în combinație cu o lipsă a simțului autocritic alături de erorile de judecată, greșelile și iluziile pe care acesta le antrenează.
„Copacul filozofal”, CW 13, par. 454.
Un termen utilizat pentru a diferenția realitatea obiectivă a unei persoane sau a unui lucru de percepția subiectivă a importanței sale.
Imaginea pe care o formăm despre un obiect uman este, într-o foarte mare măsură, condiționată subiectiv. Prin urmare, în psihologia practică, ar fi bine să se facă o distincție riguroasă între imaginea sau imagoul unui subiect și existența sa reală. Din cauza originii sale extrem de subiective, imagoul este frecvent mai degrabă o imagine a unui complex funcțional decât una subiectivă a obiectului în sine. În tratamentul analitic al produselor inconștiente este esențial ca imagoul să nu se presupună a fi identic cu obiectul; este mai bine să-l considerăm ca o imagine a relației subiective cu obiectul.
„Definiții”, CW 6, alin. 812.
Imago-urile sunt consecința îmbinării experienței personale cu imaginile arhetipale din inconștientul colectiv. Ca orice alt lucru inconștient, sunt trăite prin intermediul proiecției.
Din punct de vedere psihologic înseamnă tânjirea regresivă după securitatea copilăriei sau a primei tinereți.
Jung a interpretat imaginile incestuoase din vise și fantasme nu într-un mod concret, ci simbolic, ca pe un indiciu al nevoii de adaptare înnoită, care să fie mai acordată instinctelor (Acest aspect era într-un mod atât de radical diferit de viziunea psihanalitică, încât a condus la ruptura lui Jung de Freud).
Atât timp cât copilul este în stare de identitate inconștientă cu mama, el este încă una cu psihicul animalic și este la fel de inconștient ca și el. Dezvoltarea conștiinței duce în mod inevitabil nu numai la separarea de mamă, dar și la separarea de părinți și întreg cercul familiei și, prin urmare, la un grad relativ de detașare de inconștient și lumea instinctelor. Cu toate acestea, dorul de această lume pierdută continuă, iar atunci când adaptări dificile se cer, este întotdeauna tentantă evitarea și retragerea, regresia la trecutul infantil, care apoi începe să ridice simbolismul incestului.
„Simboluri ale Mamei și ale Renașterii”, CW 5, alin. 351.
Ori de câte ori apare impulsul spre totalitate, acesta începe prin deghizarea sa folosind simbolismul incestului deoarece atâta vreme cât nu-l caută în sine însuși, cea mai apropiată parte feminină a unui bărbat este reprezentată de mama, sora sau fiica sa. [„Psihologia transferului”, CW 16, alin. 471.]
În mitologia greacă, este un termen care personifică inocența feminină (de exemplu Persefona); din punct de vedere psihologic, atât la femeie cât și la bărbat, se referă la imaginea arhetipală a înnoirii potențiale.
Fenomenologia lui Kore este în esență bipolară (așa cum se întâmplă la orice arhetip), asociată cu diada mamă-fecioară. Atunci când este vizibilă și observată în producțiile inconștientului feminin, este o imagine a unei personalități supraordonate sau a Sinelui. La bărbat, Kore este un aspect al Animei și ia parte la tot simbolismul asociat personalității interioare a acestuia.
Definește energia psihică în general (a se vedea și final.)
Libidoul nu poate fi niciodată experimentat decât în formă definită; adică, este identic cu imaginile fantasmelor. Și putem să-l eliberăm de posesia inconștientă doar prin aducerea la lumină a imaginilor fantasmatice corespondente.
„Tehnica diferențierii”, CW 7, par. 345.
Jung a separat intenționat conceptul său de libido de cel al lui Freud, pentru care acesta are o dimensiune predominant sexuală.
Toate fenomenele psihologice pot fi considerate manifestări energetice, în același mod în care toate fenomenele fizice au fost înțelese ca manifestări energetice din momentul în care Robert Mayer a descoperit legea conservării energiei. Subiectiv și psihologic, această energie este trăită ca dorință. Eu o numesc libido, folosind cuvântul în sensul său inițial, care nu este în niciun caz numai sexual.
„Psihanaliză și Nevroză”, CW 4, alin. 567.
[Libidoul] denotă o dorință sau un impuls care nu este controlat de niciun fel de autoritate, morală sau de alt tip. Libidoul este apetit în stare naturală. Din punct de vedere genetic, reprezintă nevoile corporale, cum ar fi foamea, setea, somnul, și sexul, și stările emoționale sau afectele, care constituie esența libidoului.
„Conceptul de libido”, CW 5, alin. 194.
În ton cu credința sa despre psihic ca sistem cu auto-reglare, Jung asocia libidoul cu intenționalitatea. Libidoul „știe” unde trebuie să se ducă pentru a păstra sănătatea de ansamblu a psihicului.
Acolo unde apare o lipsă a libidoului (depresie), ce se întâmplă în fapt este o retragere (regresie) pentru a activa conținuturi inconștiente, cu scopul de a compensa atitudinea conștientă. Puțina energie rămasă se opune orientării într-o direcție aleasă de conștiință.
Nu este în puterea noastră transferul energiei disponibile prin voință la un obiect ales rațional. Același lucru este valabil, în general, cu toată energia aparent disponibilă, care este deconectată atunci când am distrus formele sale inutilizabile prin acțiunea corozivă a analizei reductive. [Energia] poate fi utilizată în mod voluntar pentru o perioadă scurtă de timp. Dar, în cele mai multe cazuri, refuză să profite de posibilitățile ce-i sunt prezentate rațional. Energia psihică este un lucru foarte dificil, care insistă asupra îndeplinirii propriilor condiții. Oricât de multă energie este disponibilă, nu o putem face utilizabilă până nu reușim să găsim gradientul corect. [„Problema tipului atitudinal”, CW 7, alin. 76]
Scopul analizei este, în acest caz, de a găsi gradientul natural al energiei unei persoane.
A se vedea cuaternitate și temenos.
A se vedea Animus și Logos.
A se vedea cauzal, nivel obiectiv și reductiv.
O tehnică de introspecție dirijată.
Jung a făcut distincția între meditația practicată în Orient sau în exercițiile religioase tradiționale din Vest și utilizarea sa ca unealtă a cunoașterii de sine, în particular la conștientizarea proiecțiilor.
Dacă mai există cercuri în care să se practice arta antică a meditației, asta se întâmplă în cele religioase sau filosofice unde tema este aleasă subiectiv de către cel ce va medita, sau va fi prescrisă de un instructor, precum în Exercitia Ignatiana sau în anumite exerciții teosofice dezvoltate sub influența indiană. Aceste metode sunt valoroase doar pentru creșterea concentrării și consolidarea conștiinței, dar nu au nicio semnificație în ceea ce privește sinteza personalității. Din contra, scopul lor este de a masca conștiința de inconștient, și de a-l suprima pe acesta din urmă.
„Conjuncția”, CW 14, par. 708.
Atunci când meditația interesează produsele obiective ale inconștientului care ating conștiința în mod spontan, unește conștientul cu conținuturi care nu sunt rezultatul unui lanț cauzal, ci care vin dintr-un proces în principal inconștient. O parte a conținuturilor inconștiente sunt proiectate, dar proiecția în sine nu este recunoscută. Meditația sau introspecția critică și investigarea obiectivă sunt necesare pentru a stabili existența proiecțiilor. Dacă individul face un bilanț personal, este esențial ca proiecțiile sale să fie recunoscute, pentru că ele falsifică natura obiectului, și în afară de asta conțin lucruri care aparțin personalității sale și ar trebui integrate. [Ibid., par. 710.]
O afirmație involuntară colectivă bazată pe o experiență psihică inconștientă.
Mentalitatea primitivă nu inventează mituri, ci le trăiește. Miturile sunt revelații originare ale psihicului preconștient. Multe din aceste procese inconștiente pot fi indirect facilitate de conștiință dar nu sunt niciodată o alegere conștientă. Altele par a apărea spontan, adică din nicio cauză conștientă vizibilă sau demonstrată.
„Psihologia arhetipului copilului”, ibid., par. 261.
O criză psihologică datorată lipsei de unitate a cuiva, sau, mai formal, o ușoară disociere a personalității datorată activării complexelor. (a se vedea adaptare, conflict și auto-reglare a psihicului.)
Orice incompatibilitate a caracterului poate provoca disocierea, și o splitare mai mare între funcțiile gândire și sentiment, de exemplu, implică deja o nevroză ușoară. Atunci când nu ești chiar în unitate cu tine însuți, te apropii de o condiție nevrotică.
„Seminariile Tavistock”, CW 18, par. 383.
Orice nevroză este caracterizată de disociere și conflict, conține complexe, și are urme de regresie și abaissement.
„Psihologie analitică și educație”, CW 17, par. 204.
Viziunea lui Jung era că izbucnirea nevrozei are sens, că este o oportunitate de a deveni conștienți de ceea ce suntem în opoziție cu ceea ce credem că suntem. Explorând simptomele care acompaniază invariabil nevroza – anxietate, frică, depresie, vină sau, în particular, conflict – devenim conștienți de propriile limite și ne descoperim adevăratele calități.
În multe cazuri trebuie să spunem: „Mulțumim cerului că i-a alcătuit mintea în așa fel încât să fie nevrotic”. Nevroza este cu adevărat o încercare de auto-vindecare… Este o încercare de restaurare a echilibrului, din partea sistemului de auto-reglare a psihicului, în niciun fel diferită de funcția viselor, doar că este mult mai puternică și drastică.
„Seminariile Tavistock”, CW 18, par. 389.
În orice tulburare a funcționării conștiente, energia regresează și conținuturi inconștiente sunt activate pentru a compensa unilateralitatea conștiinței.
Nevrozele, ca orice altă boală, sunt simptome ale inadaptării. Din cauza unui obstacol – o slăbiciune constituțională sau un defect, educație greșită, experiențe nefericite, o atitudine nepotrivită, etc. – persoana se poate micșora în fața dificultăților vieții, astfel întorcându-se la lumea copilăriei. Inconștientul compensează această regresie, producând simboluri care, odată înțelese obiectiv, adică prin cercetare comparată, reactivează idei generale care însoțesc toate aceste sisteme de gândire naturale. În acest mod, o schimbare de atitudine este activată, ce face punte între omul așa cum este, și omul așa cum ar dori să fie. [„Copacul filozofal”, CW 13, par. 473.]
Jung a numit această înclinație spre nevroză, energică sau finalistă, deoarece se baza pe aspectul progresiv al energiei, în loc să insiste asupra motivelor cauzale sau mecaniciste ale regresiei acesteia. Cele două concepții nu sunt incompatibile, ci mai degrabă complementare: abordarea mecanicistă caută în trecut cauza disconfortului psihic prezent; Jung se concentra asupra prezentului având în vedere posibile dezvoltări viitoare.
Nu mai caut cauza nevrozei în trecut, ci în prezent. Mă întreb, care este îndatorirea pe care pacientul nu o va putea îndeplini?
„Psihanaliză și nevroză”, CW 4, par. 570.
Jung nu a contrazis teoria freudiană cum că fixațiile Oedipale se pot manifesta ca nevroză, mai târziu în viață. El a admis faptul că anumite perioade ale vieții, și în special copilăria, deseori au o influență permanentă și determinantă asupra personalității. Însă a găsit această explicație ca fiind insuficientă pentru cazurile în care nu existase nicio urmă de nevroză până la momentul căderii nervoase.
Teoria sexuală a lui Freud asupra nevrozei este ancorată într-un principiu adevărat și factual. Face însă greșeala de a fi unilaterală și exclusivă; în același timp comite imprudența de a lega indisolubil Erosul nestăpânit de cruda terminologie sexuală. În acest sens, Freud este un reprezentant tipic al epocii materialiste, a cărei speranță este să rezolve enigma lumii într-o eprubetă.
„Teoria Erosului”, CW 7, par. 33.
Dacă fixațiile au fost într-adevăr reale [cu alte cuvinte, cauza principală] ar trebui să ne așteptăm la o influență constantă din partea lor; cu alte cuvinte, o nevroză ce durează pe tot parcursul vieții. Nu este, evident, întotdeauna cazul. Determinarea psihologică a unei nevroze este doar parțial cauzată de o predispoziție infantilă precoce; în același timp, trebuie să fie datorată unor cauze prezente. Și dacă vom examina cu atenție fanteziile infantile și evenimentele de care nevroticul este atașat, vom fi obligați să afirmăm că nu este nimic specific nevrotic în ele. Persoanele normale au destul de des aceleași experiențe interioare și exterioare, și pot fi atașate de acestea într-un grad uimitor, fără a dezvolta o nevroză.
„Psihanaliză și Nevroză”, CW 4, alin. 564.
Ce anume determină o persoană să devină nevrotică, în timp ce alta, în circumstanțe similare, nu? Răspunsul lui Jung este acela că psihicul individual își cunoaște atât limitele cât și potențialul. Dacă primele sunt depășite, iar ultimul nerealizat, o cădere nervoasă are loc. Psihicul însuși reacționează pentru a corecta situația.
Există mase mari de populație care, în ciuda inconștienței lor notorii, nu ajung nici măcar să se apropie de o nevroză. Puținii care sunt loviți de o astfel de soartă sunt într-adevăr persoane de tipul „mai înalt”, care, pentru un motiv sau altul, au rămas prea mult timp la un nivel primitiv. Natura lor nu tolerează pe termen lung persistența în ceea ce este pentru ei o toropeală nenaturală. Ca urmare a perspectivelor lor conștiente înguste și existenței lor înghesuite ei economisesc energie; pic cu pic se acumulează în inconștient și, în final explodează sub forma unei nevroze mai mult sau mai puțin acute.
„Funcția inconștientului”, CW 7, alin. 291.
Viziunea lui Jung asupra nevrozei diferă radical de viziunea clasică reductivă, dar nu schimbă substanțial ce se întâmplă în analiză. Fantasmele activate tot trebuie aduse la lumină, pentru că energia necesară vieții le este atașată. Obiectivul, însă, nu este acela de a revela cauza presupusă a nevrozei, ci acela de a stabili o conexiune între conștiință și inconștient, care va conduce către o progresie înnoită a energiei.
Un proces de diferențiere a Eului atât față de alte persoane, cât și față de conținuturi inconștiente (a se vedea și imaginație activă.)
Scopul său este de a detașa conștiința de obiect, astfel încât individul nu mai plasează garanția fericirii sale, sau chiar a vieții sale, în factori externi, fie că sunt persoane, idei, sau circumstanțe, ci ajunge să realizeze că totul depinde de faptul că el deține comoara sau nu. În cazul în care posesia acestei bogății se realizează, atunci centrul de gravitate este în individ și nu mai este într-un obiect de care acesta depinde. [„Seminariile Tavistock”, CW 18, alin. 377.]
Jung a arătat că această „comoară” a fost proiectată în mod tradițional pe figuri sacre, dar și faptul că mulți indivizi moderni nu mai găsesc satisfacție în aceste simboluri istorice. Acesta este motivul pentru care trebuie să găsească o metodă individuală pentru a da formă complexelor personale și imaginilor arhetipale.
Pentru ca acestea să aibă o formă, ele trebuie să trăiască viața lor caracteristică, în caz contrar individul este separat de funcția de bază a psihicului [compensare], iar apoi devine nevrotic, este dezorientat și în conflict cu el însuși. Însă dacă este capabil să concretizeze imaginile impersonale și să relaționeze cu ele, atunci este în contact cu acea funcție psihologică vitală, care din zorii conștiinței a fost îngrijită de religie. [Ibid., alin. 378.]
Un termen derivat din antropologie și din studiul psihologiei primitivilor, însemnând o conexiune mistică, sau identitate între subiect și obiect. (a se vedea și arhaic, identificare și proiecție.)
[Participarea mistică] constă în faptul că subiectul nu se poate distinge în mod clar de obiect, dar este legat de acesta printr-o relație directă, care se ridică până la nivelul de identitate parțială. . . . Printre popoarele civilizate ea apare de obicei între persoane, rareori între o persoană și un obiect neînsuflețit. În primul caz este vorba de o relație de transfer. . . . În al doilea caz există o influență similară în relație cu o parte a obiectului neînsuflețit, precum și o identificare cu obiectul sau o idee despre acesta.
„Definiții”, CW 6, alin. 781.
[Identitatea] este o caracteristică a mentalității primitive și fundația reală a participation mystique care nu este altceva decât o relicvă a nediferențierii originare între subiect și obiect, și, prin urmare, a stării de inconștiență primordiale. Este, de asemenea, o caracteristică a stării mentale din copilăria timpurie, și, în cele din urmă, a inconștientului adultului civilizat. [Ibid., alin. 741.]
Descrie gânduri, sentimente și acțiuni care sunt în acord cu rațiunea, o atitudine ce se bazează pe valori obiective stabilite prin experiență practică.
Jung a descris funcțiile psihologice gândire și sentiment ca fiind raționale pentru că sunt decisiv influențate de reflecție.
Din punct de vedere psihologic, se asociază cu nevoia de a renunța la copilărie, deseori semnalată de o regresie a energiei.
Persoana în cauză trebuie să renunțe la dorința retrospectivă care doar are ca scop resuscitarea fericirii apatice și lipsite de efort, din copilărie.
„Sacrificiul”, CW 5, par. 643.
Un cuvânt grecesc ce desemnează un spațiu sacru, protejat; din punct de vedere psihologic, descrie atât un container personal, cât și sensul intimității care învăluie relația analitică.
Jung credea că nevoia de a păstra sau de a construi temenos-ul este deseori indicată de desene sau imagini onirice cu natură cuaternară, cum ar fi mandalele.
Simbolul mandalei are exact acest sens de loc sfânt, de Temenos, pentru a proteja centrul. Și este un simbol dintre cele mai importante ce apare în imaginile inconștiente. Este un mijloc de protecție a centrului personalității spre a nu fi tras afară și a fi influențat din exterior.
„Seminariile Tavistock”, CW 18, alin. 410.
Aspecte inconștiente sau ascunse, atât bune cât și rele, pe care Eul le-a refulat sau pe care nu le-a recunoscut niciodată. (a se vedea și refulare.)
Umbra este o problemă morală care asediază în întregime personalitatea Eului, deoarece nimeni nu poate deveni conștient de umbră fără un efort moral considerabil. A deveni conștient de ea implică recunoașterea aspectelor întunecate ale personalității ca fiind de actualitate și reale.
„Umbra”, CW 9ii, alin. 14.
Înainte de diferențierea între conținuturile inconștiente, Umbra este, în fapt, totalitatea inconștientă. Este deseori personificată în vise printr-o persoană de același sex cu visătorul.
Umbra este alcătuită în cea mai mare parte din dorințe refulate și impulsuri necivilizate, motive moral-inferioare, fantasme copilărești și resentimente, etc. – toate acele lucruri de care nimeni nu este mândru. Aceste trăsături personale nerecunoscute sunt deseori trăite prin intermediul mecanismului de proiecție, ca fiind atribute ale altor persoane.
Deși, prin înțelegere și bunăvoință, umbra poate într-o anumită măsură să fie asimilată de către personalitatea conștientă, experiența arată că există anumite caracteristici care manifestă rezistența cea mai încăpățânată la controlul moral și se dovedesc aproape imposibil de influențat. Aceste rezistențe sunt de obicei legate de proiecții, care nu sunt recunoscute ca atare, iar recunoașterea lor este o realizare morală de excepție. În timp ce unele trăsături specifice ale umbrei pot fi recunoscute fără prea mari dificultăți ca fiind calități proprii, în acest caz, atât înțelegerea cât și bunăvoința sunt zadarnice, deoarece cauza emoției pare să se afle dincolo de orice posibilitate de îndoială, la cealaltă persoană. [Ibid., alin. 16.]
Integrarea Umbrei este inhibată de Persona. În cazul în care ne identificăm cu o Persona luminoasă, Umbra este cu atât mai întunecată. Astfel, Umbra și Persona se află într-o relație compensatorie, iar conflictul dintre ele este invariabil prezent în izbucnirea nevrozei. Depresia caracteristică acestei etape indică nevoia de a admite că subiectul nu este ceea ce pretinde sau ceea ce dorește să fie.
Nu există o tehnică generică pentru integrarea Umbrei. Mai degrabă e nevoie de diplomație și tact, întotdeauna integrarea fiind o chestiune individuală. În primul rând, subiectul trebuie să accepte și să ia în serios existența Umbrei. În al doilea rând, trebuie să devină conștient de calitățile și intențiile acesteia. Aceasta se întâmplă prin intermediul atenției direcționate conștient către stări, fantasme sau impulsuri. În al treilea rând, un îndelungat proces de negociere este inevitabil.
Este o necesitate terapeutică într-adevăr, și este prima cerință a oricărei metode psihologice amănunțite, anume confruntarea dintre conștiință și umbra sa. În final, aceasta trebuie să conducă la un fel de uniune, chiar dacă uniunea constă la început într-un conflict deschis, și de multe ori rămâne așa pentru o lungă perioadă de timp. Este o luptă care nu poate fi eliminată prin mijloace raționale. Atunci când este în mod voit reprimată, continuă în inconștient și doar se exprimă în mod indirect și cu atât mai periculos, astfel încât nu se obține niciun avantaj. Lupta continuă până când adversarii își pierd suflul. Nu se poate niciodată anticipa care va fi rezultatul. Singurul lucru cert este că ambele părți se vor schimba.
„Rex și Regina”, CW 14, alin. 514.
Responsabilitatea Umbrei se regăsește la nivelul Eului. Iată de ce Umbra este o problemă morală. Una este a realiza cum arată, și de ce anume suntem capabili. Alta este să determinăm ce și cu ce putem trăi.
Confruntarea cu Umbra produce la început un echilibru mort, un impas care împiedică decizii morale și face convingerile ineficiente sau chiar imposibile. Totul devine îndoielnic. [Ibid., alin. 708.]
Umbra nu este însă doar partea de jos și întunecată a personalității. Este alcătuită și din instincte, abilități și calități morale pozitive, care au fost demult îngropate sau niciodată conștiente.
Umbra este doar parțial inferioară, primitivă, neadaptată, și ciudată; nu este în întregime rea. Chiar conține calități copilărești sau primitive pe care convențiile le interzic, însă care ar putea într-un fel vitaliza și înfrumuseța existența umană! [„Psihologie și Religie”, CW 11, alin. 134.]
Deși s-a crezut până acum că umbra umană a fost sursa tuturor relelor, acum se poate stabili, la o analiză mai amănunțită, că omul inconștient, adică, umbra lui, nu constă doar din tendințe reprobabile din punct de vedere moral, afișând în același timp un număr de calități pozitive, cum ar fi instincte normale, reacții adecvate, perspective realiste, impulsuri creative etc.
„Concluzii”, CW 9ii, alin. 423.
O izbucnire a unei nevroze constelează ambele părți ale Umbrei: atât acele calități și activități de care nimeni nu e mândru, cât și noi posibilități despre a căror existență nimeni nu știa nimic.
Jung a făcut distincția între umbra personală și cea colectivă sau arhetipală.
Cu un pic de autocritică cineva poate vedea propria umbră, atâta vreme cât natura sa este personală. Dar atunci când apare ca un arhetip, subiectul se confruntă cu aceleași dificultăți ca în cazul Anima și Animus. Cu alte cuvinte, se află în limitele posibilității omenești pentru cineva să recunoască răul relativ al naturii sale, însă este o experiență rară și zguduitoare pentru el să privească în față răul absolut.
„Umbra”, ibid., alin. 19.
Cantitatea de energie psihică sau libido aflat la dispoziția conștiinței, implicând un anume control asupra instinctelor.
Voința este un fenomen psihic care își datorează existența culturii și educației morale, dar căreia îi lipsește pe scară largă mentalitatea primitivă.
„Definiții”, CW 6, par. 844.
Niciun concept nu se potrivește căutării.
Text preluat de la Asociația Română de Psihoterapie Analitică (ARPA).