Fata din grădina de aur: o interpretare jungiană

„Un împărat puternic avea o fată atât de frumoasă că, de când era copilă, veneau să o vază oameni din apropiere și din depărtări. Și cine avea vreo durere era ușurat, cine era bolnav se însănătoșea, privind la fata cea frumoasă. Cu cât creștea, se făcea tot mai drăgălașe, tot mai încântătoare și vestea ei se răspândea în toate țările. Împăratul gândi atunci în mândria lui: e prea sus, ca să fie soția unui om, nimeni nu e vrednic de ea; e prea frumoasă pentru ochii altor oameni, nimeni nu trebuie s-o vază; am să-i dăruiesc un palat și-o grădină, mai frumoasă decât toate celelalte palate și grădini, să locuiască acolo.”

„În împărăția lui se afla Valea Galbenă, despărțită prin munți înalți de toate celelalte țări, și nimeni, fără de împăratul, nu-i știa drumul. Acolo a dus tot felul de meșteri și a clădit un palat cu totul și cu totul de marmură, acoperit cu argint. Și în jurul palatului a făcut o grădină mare cu pomi de aur și flori de pietre scumpe, roșii, verzi, albastre. Iar jur împrejurul grădinii a pus să se ridice un zid mai înalt ca un turn și cu totul de oțel. Trei ani au lucrat meșterii, apoi, când totul a fost gata, împăratul și-a dus acolo fata și slujitoarele ei, să rămâie până la moarte. Și văzând fata palatul cel minunat, grădina de aur și luminoasele flori de pietre scumpe, a cuprins gâtul tatălui și i-a mulțumit că i-a făcut dar o locuință atât de frumoasă, cum nu mai avea nimeni pe pământ. Iar împăratul a poruncit slujitoarelor să îndeplinească orice voie a domniței, dar niciodată să nu deschidă vreo fereastră, altminteri le omoară. Înainte să plece, a încuiat ușile cu șapte chei, ca nimeni să nu le deschidă și a pus, la gura văii, un balaur streaje, să nu lase pe nimeni să treacă.”

„S-a întâmplat însă că un fecior de împărat a auzit atât de mult de frumusețea minunată a domniței, că fără ea n-a mai vrut să trăiască. Zadarnic tatăl lui a adus cele mai mândre fete ale împărăției, să-și aleagă din ele soție; feciorul a răspuns că nu vrea să ia pe niciuna, fără numai pe fata de împărat; și dacă nu o dobândește, atunci mai bine să moară. Bătrânul împărat s-a întristat și a grăit către fecior: «Ia din visteria mea aur și pietre scumpe câte vrei, ia-ți și pe toți slujitorii mei cu tine, să ți-o aduci». Feciorul de împărat s-a înveselit, a pus să încarce în care toate comorile și a înarmat slujitorii, să-l urmeze. Dar nu știa drumul la Valea Galbenă și în toată împărăția nu-l știa nimeni.”

„Atunci s-a dus cu tot alaiul la Sfânta Miercuri și i-a grăit: «Iubesc pe frumoasa fată de împărat și dacă nu o capăt, atunci trebuie să mor. Am pornit să o iau, dar nu cunosc drumul la Valea Galbenă». Și Sfânta Miercuri s-a înduioșat de iubirea lui și i-a răspuns: «Trimite înapoi călării toți și toate comorile; încalecă aici pe calul ăsta care fuge ca vântul, ca fulgerul și ca gândul și știe drumul la Valea Galbenă. Dar mai întâiu va să treci prin Valea Amintirii; acolo să nu oprești și să nu descaleci, că apoi te vei căi». Atunci feciorul de împărat a prins inimă și a trimis înapoi pe toți călăreții și toate comorile. Apoi mulțumi Sfintei Miercuri și porni la drum. Străbătu el călare păduri și munți, trecu înot lacuri mari și inima lui era stăpânită de mândra fată de împărat. Astfel ajunse într-o vale frumoasă, care atât de minunat semăna cu grădina părintească, încât i se părea că e din nou acasă. Atunci își aminti de împăratul cel bătrân, cât de trist era la plecare și cu câtă grije trebuie să se gândească la el. Cu cât zăbovea în acea vale, cu atât feciorul de împărat devenea mai trist, apoi descălecă și se așeză sub un copac. Atunci auzi cum frunzele copacilor grăiau între ele și-și povesteau că împăratul cel bătrân s-a bolnăvit de inimă rea și e pe moarte. Feciorul se înspăimântă tare, încălecă și călări repede spre casă. Când să ajungă la împărăția tatălui său, află că împăratul e sănătos și adastă, plin de nădejde, fericita înapoiere a fiului.”

„Și iarăși începu tânărul să se gândească la frumoasa fată de împărat și durere grea îl apăsă că ascultase vorba frunzelor. Porni călare la Sfânta Vineri, ca să-i ceară ajutor. Ea îl certă că zăbovise în Valea Amintirii, cu toate că fusese oprit; dar la urmă îi dărui o floare și-i zise: «Dacă vezi în palat o fereastră deschisă, atunci aruncă floarea; dar până să ajungi acolo, va să străbați Valea Desnădejdii, păzește-te să nu zăbovești acolo, altminteri ai să te căiești». Feciorul de împărat mulțumi, încălecă pe armăsar și porni voios. Când zări acum Valea Amintirii, dete pinteni calului și închise ochii până trecu departe. Apoi se bucură că a biruit primejdia și tot ce mai avea de făcut i se păru ușor pe lângă încercarea aceasta. Călări, așa, până seara și, când se întunecă, ajunse iarăși într-o vale. Acolo copacii erau atât de deși, încât nu puteai zări nici soarele, nici luna, și adesea crengile tăiau drumul calului. Și când feciorul de împărat fu în vale, se întristă, gândindu-se la toate piedicile pe care trebuia să le biruiască. Chiar dacă ar izbuti în lupta cu balaurul, cum ar putea să deschidă el ușile închise cu șapte chei și cum să se cațere pe zidul de oțel luciu, înalt ca turnul? Și dacă nu va izbuti și va fi nevoit să se depărteze de palatul minunat, fără să fi făcut vreo ispravă, nu va ajunge, în împărăția tatălui său, batjocura tuturor? Se opri, coborî de pe cal și se așeză sub un copac. În ramurile copacului stătea un corb, care grăi feciorului de împărat: «Prin zidurile de oțel n-a trecut nimeni niciodată și dacă te duci la palatul fermecat și te înapoiezi fără frumoasa fată de împărat, atunci vei fi de râsul tuturor». Atunci feciorul de împărat se rușină: încălecă și călări repede înapoi acasă.

Dar pe când se înapoia la împărăție, toate grijile îl părăsiră și tare se căi că se lăsase prostit de corb. Călări acum la sfânta maică Duminică, îi povesti tot ce se întâmplase și o rugă să-i ajute. Sfânta Duminică îl certă că se oprise în Valea Desnădejdii, în loc să o străbată repede, cum fusese povățuit. Îi dărui o pasăre și-i zise: «Dacă vezi că fata cea frumoasă varsă o lacrimă, dă drumul păsării acesteia să zboare». Feciorul de împărat se înveseli, încălecă și porni a treia oară spre Valea Galbenă. Când zări Valea Amintirii, o străbătu repede și ținu ochii închiși, ca să nu poată vedea priveliștea cea dragă ce-i amintea de grădina părintească a tatălui. Și înainte să ajungă în Valea Desnădejdii, culese frunze și-și astupă urechile, ca să nu audă glasul corbului. Dete pinteni calului și străbătu cu bine valea. Acum prinse inimă și ce mai avea de făcut i se păru ușor, pe lângă cele îndeplinite. Și merse călare de dimineața până seara și de seara până dimineața și sosi la gura Văii Galbene, unde străjuia balaurul. Dihania avea pretutindeni, afară de coadă, o pavăză de solzi tare ca oțelul și nicio armă nu o putea răzbate. Când văzu pe feciorul de împărat, se pregăti să-l înghită; dar acesta se feri repede cu calul, înfipse sabia până în prăsele în coada balaurului și-l pironi țeapăn de stâncă. Până ce balaurul să scape de aici, feciorul de împărat cără bolovani și-i prăvăli de înăbuși dihania. Apoi călări voios în Valea Galbenă, unde văzu palatul cu acoperiș strălucitor de argint și cu zidul de oțel.”

„Frumoasa fată de împărat trăise bucuros primul an în palatul ei, se desfătase la vederea stâlpilor de preț, a copacilor de aur și a florilor din felurite pietre scumpe. Dar, după un an, se întristă, și rămase în odăile ei, și nu vru să mai iasă afară în grădina cea strălucită. Și când slujitoarele ei o întrebară ce-i lipsește și de ce e așa de tristă, ea răspunse: «E un an de când sunt în palatul acesta, și când am intrat aici era afară primăvară și acum trebuie să fie iarăși primăvară; eu însă nu mai pot să văd codrul verde și câmpiile înflorite, pentru că țineți toate ferestrele închise, și de aceea am să mor». Atunci slujitoarele s-au speriat foarte, căci se temeau de mânia împăratului, dacă nu i-ar asculta porunca, și se temeau și mai mult de mânia lui, dacă frumoasa fată ar muri. Și o rugară mult să fie iarăși veselă. Fata de împărat însă nu le ascultă și nu gustă mâncare, nici băutură și se întristă atât de mult, încât frumusețea i se duse. Atunci slujitoarele se înspăimântară și deschiseră fereastra odăii; păsările cântau, cerul era albastru și poiana verde, și aerul proaspăt al primăverii pătrundea în valuri largi în odaie. Fata de împărat se bucură, merse repede la fereastră și, când simți aerul înviorător de primăvară, se însănătoși, deveni frumoasă ca înainte.”

„Pe când stătea ea la fereastră și privea la Valea Galbenă, se întâmplă să treacă un smeu, puternic duh care trăiește în peșterile munților și poate să capete orice înfățișare. Se prefăcu în vânt și când adie pe fața și umerii frumoasei fete, se aprinse de dragoste și jură că va fi a lui. Când veni noaptea, el se prefăcu în stea și se repezi în odaia fecioarei. Acolo însă el se prefăcu într-un frumos, luminos tânăr și-i grăi: «Ești cea mai mândră dintre femei și niciun om nu e vrednic să-ți desfacă cingătoarea hainei; eu însă sunt mai puternic decât toți muritorii și împărăția mea nu are margini. Urmează-mă și fii a mea, te voiu duce acolo unde e lumină veșnică, mai sus de nori, în vecinătatea soarelui». Atunci răspunse frumoasa fată de împărat: «Mă dor ochii, când te privesc și nu pot suferi strălucirea ta; dacă te-aș urma, aș orbi, și vecinătatea soarelui m-ar arde». Atunci smeul cel puternic se întristă, se prefăcu iarăși în stea și se înapoie în cer. Acolo rămase el toată noaptea și privi jos în cămăruța frumoasei fete; razele lui însă erau palide și lâncede, parc-ar fi fost întunecate de jale. Și când veni noaptea următoare, puternicul smeu se prefăcu într-o ploaie și căzu în odaia fetei de împărat. Acolo luă el însă înfățișarea unui tânăr frumos, ai cărui ochi erau albaștri ca marea cea adâncă și al cărui păr lucea în lumina lunii ca solzii peștilor. Și grăi către ea: «Urmează-mă și fii a mea, te duc acolo unde nu pătrunde rază a soarelui, adânc sub fundul mării, acolo îți dăruiesc castele de corali roșii și albe mărgăritare». Fecioara de împărat răspunse atunci: «Mi-e frig în apropierea ta și, dacă te-aș urma în palatele tale de mărgean și mărgăritare albe, unde nu pătrunde nicio rază a soarelui, atunci ar trebui să mor de frig». Și puternicul smeu se întristă și zise: «Ce trebuie să fac eu, ca tu să mă iubești? Cere ce vrei, dar fii a mea». Atunci fata cea frumoasă gândi să-i încerce puterea iubirii și dacă nicio jertfă nu i-ar fi prea mare ca s-o câștige și-i grăi: «Ca să te urmez și să fiu a ta, trebuie să te lepezi de toată puterea și nemurirea ta, trebuie să fii un om ca toți ceilalți, ca să te pot îmbrățișa fără să mă tem de tine». Atunci duhul cel puternic se uită la fata cea frumoasă și nicio jertfă nu i se păru prea mare pentru iubirea lui, și grăi: «Fie după cum dorești! Mâine voi zbura la Scaunul Domnului și-i voi aduce înapoi nemurirea și puterea pe care mi le-a dăruit și-l voi ruga să mă preschimbe într-un om slab și muritor, ca tu să fii a mea». Și zicând cuvintele acestea, s-a prefăcut în curcubeu, s-a urcat sus în cer și a rămas acolo toată noaptea, deasupra palatului fetei de împărat.”

„În dimineața aceea, se ivi feciorul de împărat înaintea palatului și călări împrejurul zidurilor, dar nu putu să intre pe nicăieri. Atunci văzu că o fereastră era deschisă, dar era atât de înaltă că nicio săgeată n-ar fi ajuns-o. Feciorul de împărat își aminti de floarea pe care i-o dăduse Sfânta Vineri și-i dete drumul să zboare. Floarea trecu prin fereastra deschisă și zburând până acolo unde ședea frumoasa fată de împărat, îi căzu în poală. Ea împletea din flori o cunună, iar florile erau de felurite pietre scumpe, albastre, verzi, roșii, și foile și crăngile erau de aur, toate luate din grădină. Când ea zări floarea, care căzuse în poala ei, scoase un strigăt de bucurie și aruncă pe toate celelalte care-i părură urâte pe lângă aceasta singură. Și nu era decât o floare obișnuită, cum văzuse nenumărate zilnic în vremea când cutreiera slobodă. Și sărută floarea, și încântată sorbi mireasma ei, și nu se putea sătura, privind vinele gingașe ale frunzelor. Apoi se duse repede la fereastră, pe unde venise floarea, nădăjduind că vântul îi va mai arunca altele. Când însă ajunse la fereastră, zări pe frumosul fecior de împărat stând în fața ei; el îi zise că a venit prin Valea Amintirii și prin Valea Desnădejdii și că a ucis pe balaurul cel puternic, ca să ajungă până la ea și să o ducă acasă soție. Privirea florii deșteptase însă în fata de împărat dorul de vechea ei viață slobodă, așa că ar fi părăsit bucuros palatul și grădina de aur. Și cu cât se gândi la primejdiile ce le înfruntase din iubire pentru ea, cu atât feciorul de împărat îi plăcu mai mult. Și el stărui tot mai mult rugând-o să-l urmeze ca mireasă în împărăția tatălui său, și-i arăta ce mare e puterea aceluia, că are mai multe pietre scumpe decât aur are tatăl ei și mai mult aur decât are argint împăratul tatăl ei. Atunci frumoasa fată de împărat n-a mai putut să lupte cu rugămintea lui și iubirea ei pentru feciorul de împărat se aprinse puternic. Când însă gândi că nu va putea să iasă din palat, pentru că toate ușile erau închise cu șapte chei, atunci începu să plângă. Iar feciorul de împărat văzu cum lacrimile fetei picurau, își aminti de pasărea dăruită de Sfânta Duminică și-i dete drumul să zboare. Și pasărea se urcă sus, tot mai sus și crescu mare, tot mai mare. Iar când ajunse în fața fetei, îi grăi: «Urcă-te pe spinarea mea, să te duc jos». Și când ea pregetă, îi grăi din nou: «Fii împăcată și nu te teme de nimic; am apropiat pe unul de altul, peste prăpăstii și mări și peste zidurile cele mai înalte mai mulți tineri îndrăgostiți decât flori are primăvara». Atunci frumoasa fată de împărat prinse inimă, se avântă pe spinarea păsării și se lăsă jos la tânărul fecior de împărat, care o sărută gingaș, o urcă pe cal și zbură cu ea.”

„În vremea aceasta, sosi însă împăratul la palatul din grădina de aur, să-și vadă fata. Și când văzu că ea fugise, fu cuprins de o strașnică mânie, porunci să fie omorâte slujitoarele și alergă după fugari cu toți călăreții lui. Când însă feciorul de împărat zări pe cei ce-l urmăreau, întrebă pe frumoasa fată de împărat: «Cât de repede să călăresc, ca să scap de slujitorii tatălui tău?» Și ea grăi: «Ca vântul!» Atunci călăreții împăratului nu mai putură să-i urmărească; el însă avea un cal pe care i-l dăruise un vrăjitor și se apropie tot mai mult de fugari. Și iarăși întrebă feciorul de împărat pe frumoasa fată: «Cât de repede să călăresc, ca să scăpăm de tatăl tău?» Și ea răspunse: «Călărește ca fulgerul!» Dar împăratul se apropia tot mai mult, încordă arcul și ținti către feciorul de împărat. Atunci acesta spuse calului: «Zboară ca gândul!»; și până să sfârșească vorba, fură atât de departe, încât ceea ce înaintea lor părea un nor întunecat, pe dată rămânea ca un nor în urma lor…”

„Pe când însă feciorul de împărat zbura cu frumoasa fată, smeul cel puternic zbura la scaunul lui Dumnezeu: «Doamne, îți aduc înapoi toată strălucirea și puterea ce mi-ai dăruit. Iubesc o copilă a pământului, de aceea îngăduie-mi, o, Doamne, să fiu vremelnic și slab ca ea!» Ziditorul însă răspunse: «Tu nu știi ce ceri. Copiii pământului sunt ca spuma mării, o adiere de vânt îi plăsmuiește, o adiere de vânt îi nimicește. Și iubirea lor e ca o stea căzătoare, vine din cer, mersul ei este luminos, dar se stinge cum atinge pământul și viața ei ține numai o clipă». Smeul însă se rugă a doua oară. Atunci Domnul zise: «Privește jos!» Și smeul văzu cum frumoasa fată de împărat, care-i ceruse jertfa puterii și nemuririi, fugea în brațele unui fiu al pământului. Atunci o lacrimă căzu din ochii celui fără de moarte, întâia de la începutul veșniciei, și lacrima, căzând în fundul mării, se făcu mărgăritar. Și pluti deasupra celor ce fugeau, deși calul lor îi ducea iute ca gândul. El însă nu vroi ca unul să moară în brațele celuilalt, pentru că tot iubea pe fata de împărat. Luă deci o brățară de preț, cu pietre scumpe, care scânteiau ca tot atâtea stele, și o aruncă pe ramurile unui copac. Și cât de repede călăreau ei, frumoasa fată tot văzu brățara strălucind și zise feciorului de împărat: «Să ne oprim, să văd lucrul cel minunat!» El se opri, o coborî de pe cal și se urcă în copac, să ia brățara. Și când frumoasa fată rămase singură, smeul cel puternic apucă o namilă de stâncă, mare cât un palat și grea cât tot fierul ascuns în pământ, și-i dete drumul asupra locului unde stătea fata de împărat. Feciorul de împărat rămase însă neatins. Dar când văzu sfârșitul frumoasei fete, căzu pe stânca aceea, care o zdrobise, și rămase întins trei zile și trei nopți. Apoi se sculă, urcă pe cal și porni încet spre casă. Când însă ajunse în Valea Amintirii nu putu merge mai departe și se așeză sub un copac. Și păsările în ramuri cântau cântece care preamăreau minunata frumusețe a fetei de împărat. Iar el ascultă aceste cântece până muri.”