„Ostrov” de Pavel Lungin: o lectură mitologică și analitică

„Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viața cea veșnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieții, să-și revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este și să urce duhovnicește, nu numai să nu păcătuiască.”¹Cuviosul Paisie Aghioritul

Introducere

Cuvintele de mai sus se potrivesc temei alese, atât pentru personajele filmului pe care vreau să îl prezint, cât și pentru noi toți. Scopul omului este să urce, să se dezvolte, dar nu poate face asta fără să coboare și în partea întunecată, acolo unde sălășluiește și „păcatul”.

Pe măsură ce încep, timid, să înțeleg ce înseamnă arhetip, complex sau motiv mitologic, îmi dau seama că există un fond comun al înțelepciunii umane. Chiar dacă limbile ni s-au amestecat, vorbim totuși aceeași limbă comună și repetăm sistematic tipare general valabile, pe care le umplem cu un conținut personal. Rostogolim metempsihotic aceleași „istorii”, reîntrupate în avataruri trecătoare și succesive.

Jung spune:

„Conceptul de arhetip, care constituie un corelat necesar al ideii de inconștient colectiv, indică prezența anumitor forme în psihic, forme care sunt răspândite peste tot. Așadar, arhetipurile nu sunt reprezentări înnăscute, ci forme înnăscute, cadre care in-formează experiența umană.”²

Am început să vedem aceste modele repetabile în cărți, filme, operă și balet, în motivele unor comportamente, în greșeli sau doar în gesturile hotărâtoare ale unor oameni străini pe stradă ori ale celor apropiați. Pare că un văl tulbure se ridică de pe ochii noștri. Pentru mine este ca un adevăr revelat, pe care îl trăiesc și îl accept cu bucurie: un adevăr care aduce cu sine o lărgire a câmpului conștiinței și care mă face mult mai tolerant față de toți și de toate.

Îmi propun în acest text să arunc o privire „analitică” asupra condiției personajului principal din filmul „Ostrov”. Cuvântul rusesc înseamnă insulă, iar filmul vorbește exact despre asta: despre lumea sufletească, intimă, a fiecăruia dintre noi; despre insulă ca arhetip al salvării din ape tulburi și periculoase; despre coborârea noastră în interior, acceptând existența unui inconștient personal și colectiv; și despre calea prin care, confruntându-l, trecem prin etape de purificare ce nu pot duce decât într-un singur punct: împăcarea cu sine și cu Dumnezeu.

Despre film

Scenariul a fost scris de Dmitri Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie din Moscova; a fost, de fapt, proiectul său de diplomă. „Ostrov” a fost regizat de Pavel Lungin în 2006. Aș spune că este un film despre pocăință, despre păcat și vină, dar și despre transformare. Un film care nu explică mult, care dă doar un minimum de informație, dar compensează totul printr-o bogăție nesfârșită de trăire duhovnicească.

Unele părți ale filmului au fost inspirate din „Viața Sfântului Teofil, cel nebun pentru Hristos”. Părintele Rafail Noica spunea despre film: „Măi, dar aceștia au fost actori sau niște călugări adevărați?”

Acțiunea se petrece undeva în nordul Rusiei, într-o mănăstire ortodoxă smerită, unde trăiește un om neobișnuit: un sfânt nebun pentru Hristos, ascuns celor de lângă el, dar căutat de mirenii din lume. Anatolie nu este călugăr, ci un simplu viețuitor al mănăstirii.

Al Doilea Război Mondial: Cain și Abel

Anul 1942, în plin război. Marinarul fochist Anatolie și căpitanul său, Tihon Petrovici, sunt surprinși noaptea de soldații germani în timp ce încărcau cărbune pe vapor. Ca să-i cruțe viața, nemții îi cer lui Anatolie să-l împuște pe căpitanul și prietenul său. În disperarea nebunească de a-și salva viața, Anatolie trage, iar căpitanul cade peste bord, în apă. Nemții îl lasă în viață, dar după câteva minute aruncă vaporul în aer. A doua zi, Anatolie este găsit, mai mult mort decât viu, de călugării unei mănăstiri de pe o insulă apropiată.

Ce te poate face să îți ucizi fratele? De ce l-a ucis Cain pe Abel? Este întrebarea pe care Anatolie i-o pune părintelui Iov. Avem aici aceeași paradigmă? Cain, a cărui jertfă nu a fost primită, a devenit gelos. Anatolie a adus și el o jertfă: l-a trădat pe căpitanul său, ascuns printre cărbuni. Dar jertfa lui nu a fost plăcută unei instanțe „divine”, comandantul german în cazul nostru, iar el a fost pus să aleagă între sine și celălalt. Și Anatolie (și oare câți dintre noi?) a ales. L-a împușcat pe „fratele” și camaradul său ca să se salveze pe sine.

Lucrurile nu pot rămâne însă ascunse sub preș, oricât am încerca. Dinamica lor ne spune că, asemenea principiului lui Arhimede, orice lucru scufundat în străfunduri clocotește și vrea să iasă, firesc, la suprafață.

Nebunul întru Hristos

După mulți ani, îl regăsim pe Anatolie pe o mică insulă a mănăstirii, cărând sisific găleți cu cărbuni ca să încălzească chiliile tuturor. În unele cadre pare că ni se arată pe buza prăpastiei, la granița dintre bine și rău, chiar la marginea iadului. După multă muncă cu sine, după un ascetism desăvârșit, smerenie și rugăciune, Anatolie devine un clarvăzător, un nebun întru Hristos căruia i se atribuie și o părticică de har.

„Nebunul întru Hristos este, în primul rând, un tip de ascet ortodox, caracterizat printr-un comportament radical anume: acesta simulează uneori nebunia pentru a încerca să reziste la ceea ce, în optica anumitor creștin-ortodocși, reprezintă tentațiile lumești, sau pentru a-și putea permite să emită profeții și să critice dintr-o perspectivă morală – precum profeții biblici făceau – mai-marii zilei […]; nebunul întru Hristos mai poate fi și o persoană handicapată intelectual și/sau fizic care prezintă în opinia celorlalți, prin simplitatea și pioșenia lui, niște virtuți de ordin spiritual.”³

Iată alte asemănări pe care vreau să le subliniez: Nebunul Sacru, care trăiește dincolo de regulile și normele lumii sociale de zi cu zi, și aspectele de Trickster ale lui Anatolie, care folosește umorul sau șicana ca să-i ajute pe mireni, dar și pe frații lui, să se înveselească și să prețuiască realitățile mai înalte ale vieții lor și ale lumii.

În ochii mirenilor, Anatolie joacă rolul de „asistent” al unui alt personaj, nevăzut de nimeni, dar despre care se aflase. Ne putem gândi aici la arhetipul Bătrânului Înțelept, atotcunoscător, care își folosește harul, adică știința și experiența de viață, ca să-i ajute pe oameni. Șamanul este individul pe care comunitatea îl învestește să intre în legătură cu absolutul. Găsim acest motiv în personajul nevăzut de nimeni, „Sfântul Părinte din mănăstire”. Din smerenie desăvârșită și ca să nu primească nimic în schimb, Anatolie joacă rolul de intermediar: stă de vorbă cu oamenii, le ascultă rugămințile, apoi „merge” în chilie să ceară sfatul părintelui.

Alegerea lui Anatolie de a trăi în depozitul de cărbuni în care arde nestins focul este legată simbolic, cum spuneam, de gheenă: de locul pe care el crede că îl merită, de păcatul săvârșit și de hotărârea lui de a se autopedepsi.

Psalmul 50

Simbolistica filmului este atât de bogată în imagini, încât cere să fie văzută și interpretată prin ochii fiecăruia. Nu pot să nu văd în vasul naufragiat o Arcă plină de cărbuni, atât de necesari pentru supraviețuire în frigul polar al Rusiei. Sunt cadre în care camera se oprește pe lemnul acestei bărci, în care se văd cuie bătute, iar gândul mă duce la Sfânta Cruce și la scena răstignirii Mântuitorului.

Pocăința și puterea rugăciunii din aceste scene, în care se succed rugăciunea inimii („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”), rugăciunile personale ale lui Anatolie și Psalmul lui David, îmi transmit durerea profundă a unui suflet care, după ani de pocăință, continuă să se simtă la fel de vinovat ca la început.

Apariția lui Iov

Părintele Iov este trimis de stareț să îi propună lui Anatolie să părăsească „cazanul”, locul pe care și l-a asumat, și să se mute în chilia starețului. Când Anatolie îl întreabă cine va mai înteți focul dacă el pleacă, Iov îi răspunde că tuturor ne este frică de focurile iadului. Lui Anatolie, însă, nu.

Iov merge mai departe și îi citește starețului o întreagă listă de lucruri „rele” făcute de părintele Anatolie. Pentru mine, toate acestea sunt semne că munca lui Anatolie de a integra în conștiință părți din propria umbră îl duce spre o altă raportare la dogmă, spre o spiritualitate mai largă și mai firească. Iov este adus aici tocmai ca să reflecte opusul ascetului Anatolie.

Câteva scene mai târziu, prin rostirea rugăciunii „Cuvine-se cu adevărat”, regizorul îi pune împreună pe cei trei, ca pe trei aspecte diferite ale unuia singur: omul cu toate fețele lui, conștiente și inconștiente. În cheie analitică, îi citesc ca și cum fiecare dintre cele trei personaje ar conține părți din celelalte. O „Sfântă Treime” arhetipală, aș îndrăzni să spun.

Vise, lecții de viață, vindecări

Într-o scenă, părintele Anatolie ajută o văduvă să vadă adevărul. Scena terapeutică nu seamănă cu un cabinet de psihologie, dar cred că principiile, înțelese corect de un analist, pot funcționa în orice condiții. Un alt lucru de observat: oricât de bun și de adevărat ar fi un sfat, omul pus chiar și în fața unor „minuni”, odată trecut momentul, cade iar în ispita cotidianului. Ironic, văduvei care află că soțul ei e viu îi vine foarte greu să își vândă porcul din gospodărie și să plece după el.

Nici ghidușiile pe care părintele Anatolie i le face fratelui Iov, clanța mânjită cu cărbune sau gunoiul pus la ușa chiliei, gesturi ale unui trickster făcute cu un scop precis, nu sunt înțelese la adevărata lor valoare.

În scena vindecării copilului olog, mama, care umblase prin toată lumea ca să-l vindece, consideră mai important, chiar și după ce vede minunea cu ochii ei, să nu rămână la slujba de la mănăstire, pentru că are bilet cumpărat și trebuie să meargă la serviciu.

Văzând toate acestea, părintele Anatolie rupe puțin barierele obișnuite și blocajele create de mecanismele de apărare ale acestor „pacienți”. Punând presiune pe ei, îi scoate din zona de confort și îi obligă pe copilul olog și pe mama lui să rămână pe insulă. Mai mult, îl implică și pe părintele Iov, punându-i copilul direct în brațe și obligându-l să îi găzduiască peste noapte.

La un moment dat ni se arată și darul înainte-vederii pe care îl are părintele Anatolie, în scena în care anticipează incendiul din chilia starețului. Starețul, care spunea că în biserică nu se vorbește despre lucruri lumești (Iov îi salvase găina din incendiu, nu și ouăle: tocmai oul, ca simbol al renașterii?), vine să înnopteze „în focurile iadului”, încercând o experiență mistică. Vine însă cu cizmele de piele primite de la Sfântul Munte Athos și cu o plapumă frumos brodată: „draci” cuibăriți în sufletul omului, pe care ghidușul, cum îl alintă chiar starețul, îi stârpește cu fumul furnalului. Spre deosebire de alții, starețul pare să fi înțeles lecția și îi mulțumește șugubățului.

Răspuns la rugăciune

„Nu pot muri, nu pot trăi”, spune Anatolie, prins parcă între două lumi: cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune neîncetată. Nu vrea și încă nu înțelege de ce vede, de ce are „puteri”, de ce lui, un păcătos, cel dintâi dintre păcătoși, i se îngăduie să ajute. Este încă într-o stare de conflict și mărturisește chiar că are tulburare în inimă. Îl roagă pe fratele ucis să îl ierte („știu că tu m-ai iertat”) și mai are nevoie de un ultim pas: să se ierte el însuși.

Iar fratele îl iartă, pentru că fratele nu e mort. Tihon fusese împușcat doar în mână și supraviețuise. Mai mult, ajuns acum amiral, vine la părintele Anatolie cu fiica sa bolnavă, în ultima speranță a unui ajutor. Și dintr-odată înțelegem că păcatul trăit ca real, chiar neînfăptuit în realitate, poate produce aceeași dinamică. Pare că aici ni se vorbește despre „păcatul gândit, care tot păcat este”. Anatolie, care știe că trebuie să plece din această lume, își găsește în sfârșit pacea inimii, acolo unde acum cântă îngerii.

Urmează scena exorcizării fetei, totul petrecându-se perfect, chirurgical, fără nicio urmă de ezitare. Anatolie ne arată o siguranță fără greș, putere și încredere. Apare aici ca simbol Crucea Domnului, invocată de părinte în rugăciunile lui.

„Sinele («das Selbst») este arhetipul integrator, care unește conștiința cu inconștientul.” Crucea, svastica și spirala sunt și ele simboluri mitologice, acele avataruri eterne, acele forme care așteaptă să fie umplute cu conținuturile noastre.⁴ Crucea, prin cele două brațe care se întretaie și se prelungesc la infinit, este elementul hotărâtor care alungă „diavolul” ce o luase în stăpânire pe fiica camaradului. Fata nu este nebună, îi spune Anatolie; pe dracul care a luat-o în stăpânire îl cunosc, iar cunoscându-l și nefiindu-mi frică de el, știu să îl alung simplu și chirurgical.

În scena spovedaniei, după un lung travaliu „terapeutic” de ani de zile, Anatolie primește în sfârșit iertarea sinceră a fratelui Tihon, care, la rândul lui, îl crezuse pierdut. Aș spune că personajul nostru, care pornește dintr-o condiție a lui Iov, în care lupta dintre Eu și Sine abia a început, ajunge în final o ființă individuată. El reușește să refacă axa Eu–Sine și, ajuns aici, pe pământ, la absolut, pleacă parcă prin propria voință către o altă dimensiune.

În scena finală, efectul adevăratei Sfinte Spovedanii curge mult timp după ce a fost săvârșită. Părintele Anatolie, om desăvârșit acum, nu mai poate decât să îi ceară sincer iertare fratelui Iov și chiar acceptă sicriul construit de acesta.

Fratele Iov fusese inițial îngrozit de ideea părintelui Anatolie de a fi îngropat într-o ladă legată cu sfoară: toți oamenii zac în sicrie, chiar și sfinții sunt îngropați în sicrie, iar tu, Anatolie, vrei o ladă legată cu sfoară? Anatolie ne apare acum spălat și îmbrăcat în alb. Simbolic, ni se arată din nou crucea: la gâtul părintelui, crucea cu o singură bară orizontală, crucea Evangheliei, ale cărei patru brațe simbolizează cele patru elemente întinate de firea omului și virtuțile sufletului omenesc. La înmormântarea părintelui Anatolie, fratele Iov poartă însă crucea cu vârf și cu două bare orizontale, simbol al crucii de Arhanghel.

Răul, ca lipsă a luminii

Piotr Mamonov, actorul care l-a interpretat pe părintele Anatolie, spune că avem o viziune deformată despre creștinism:

„Sfinții ne învață: Mântuiește-te! – și e destul pentru o viață. Mod de acțiune? Construiește-te pe tine însuți! Un minuscul punct. Dar acest punctișor va aduce lumină mai multă. […] Să împuținăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul «Ostrovul». […] Precum copiii, nu căutam să înțelegem, ci să reținem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă și s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil și greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanță. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect față de celălalt…”⁵

Aș încheia spunând că acest film poate fi privit ca o icoană a cinematografiei ruse. Tabloul său simbolic transmite enorm prin muzică și imagine și, exact ca o icoană autentică, revarsă sfințenie în sufletele noastre. Există un plan al ideii, al poveștii și al dialogului, și un plan al transmiterii sentimentelor, ca și cum am reuși să comunicăm într-o „limbă” comună, înțeleasă de noi toți fără ca măcar să fie vorbită.

Răzvan Bălașa
Psihoterapeut format în psihoterapie analitică jungiană la ARPA. Eseu scris în cadrul formării, la cursul de mitologie comparată, București, 2019.