Kairos: Ion Vianu și arta de a îngriji

„Toată știința nu servește la nimic dacă nu prinzi din zbor kairos-ul.”Ion Vianu

De ce Ion Vianu

Am mai scris pe acest site despre Ion Vianu (1934–2024): psihiatru, scriitor, disident, fiul criticului Tudor Vianu, omul care în 1977 a semnat apelul lui Paul Goma, a fost destituit de la Clinica de Psihiatrie din București și a luat drumul exilului elvețian, unde a practicat psihiatria până la pensie. Vreau să revin la el dintr-un motiv mai personal. Cu cât îl citesc mai mult, cu atât îl simt mai aproape de felul în care aș vrea eu însumi să practic această meserie.

Nu a fost jungian. Nu s-a considerat, până la urmă, nici psihanalist. A fost însă un om care a iubit cu adevărat meseria de psihoterapeut, care l-a citit pe Jung cu interes și l-a prețuit, dar i-a văzut și limitele, și care a scris despre relația cu pacientul unele dintre cele mai frumoase pagini din limba română. Despre asta e articolul de față.

Momentul prielnic

Pornesc de la un fragment al lui pe care îl recitesc des. Îl redau în întregime, pentru că fiecare frază din el merită citită încet.

Grecii aveau două cuvinte pentru timp. Chronos este timpul care curge și se măsoară, timpul ceasului și al calendarului. Kairos este timpul calitativ: clipa potrivită, deschiderea prin care trebuie să treci acum sau niciodată. Vianu spune un lucru pe care orice terapeut îl știe din experiență, dar pe care rareori îl găsim scris: competența noastră nu stă atât în ceea ce știm, cât în simțul momentului. Când să taci și când să vorbești. Când să lași pacientul să-și termine gândul și când să intervii. Când să interpretezi și când să te abții.

În analiza jungiană, acest lucru e aproape o lege. O interpretare corectă spusă la momentul nepotrivit nu e o interpretare corectă: e o intruziune. Am scris, în articolul despre dimensiunile psihicului, că a interpreta prea devreme înseamnă a vorbi despre a treia dimensiune cuiva care trăiește încă în Platlanda. Vianu spune același lucru, mai frumos: mâna grădinarului nu intervine decât la momentul potrivit, cu gestul minim.

Și mai e ceva în fragment, ceva ce ține de o întreagă concepție despre vindecare: încrederea în „Timpul bun al vindecării”, în „forțele naturii care lucrează”. Pentru Jung, psihicul este un sistem care se autoreglează; visul compensează, criza împinge spre un nou echilibru, iar terapeutul nu vindecă, ci însoțește un proces care are propria lui direcție. Imaginea lui Vianu cu rădăcinile care împing, „liniștit și puternic”, zidul orb este una dintre cele mai bune descrieri ale acestei încrederi pe care le cunosc.

Îngrijirea, nu vindecarea

Într-un eseu din 2007, „Despre puterea medicală”, Vianu formulează ideea direct: „dorința de-a îngriji este o pulsiune primară”. Și insistă: „Repet: îngrijirea, nu vindecarea. Orice medic bun știe că nu trebuie să trăiască în obsesia vindecării bolnavului.” Cine nu are această „fibră maternă”, scrie el, „nu are ce căuta în profesiile medicale”.²

Este o răsturnare discretă, dar radicală. Obsesia vindecării îl pune pe terapeut în centru, cu puterea și cu orgoliul lui. Îngrijirea îl pune în centru pe celălalt. Iar „fibra maternă” despre care vorbește Vianu nu e o metaforă întâmplătoare. În același text, el își sprijină argumentul pe ceea ce numește „bisexualitatea de profunzime a ființei umane”, descoperită, spune el, „într-o formă sau alta de ambele obediențe psihanalitice, freudiană și jungiană”. Un bărbat care îngrijește își trăiește partea feminină; în limbajul lui Jung, am spune că anima lui lucrează.

Tot acolo, Vianu își încheie eseul cu o dorință pe care mi-o însușesc: „M-aș bucura dacă aceste câteva rânduri ar cădea sub ochii celor ce încep să practice profesii ale îngrijirii.”

Vianu și Jung

Jung a fost pentru Ion Vianu un autor de referință, și nu de la distanță. Într-un interviu din 2023, cu un an înainte de moarte, spunea: „Problema operei alchimice m-a preocupat de când am început să îl citesc pe Jung. Acum aproape 50 de ani. Jung este unul dintre autorii mei de referință; eu însumi am făcut un fragment de psihanaliză cu un psihanalist jungian.”³ În 2012 a ținut la Teatrul Național din București o conferință intitulată „Carl Gustav Jung, un gânditor al răscrucilor”, în care se întreba dacă moștenirea jungiană ar putea contribui la salvarea „omului profund”, opus individului plat și superficial al contemporaneității.⁴ Iar în cartea de dialoguri cu psihanalista Ioana Scoruș, În definitiv…, povestește o anecdotă despre Jung și vorbește despre prezența numinosului ca despre o energie care poate fi asimilată „chiar dincolo de înțelegere”.⁵

În același timp, Vianu nu a fost niciodată omul unei singure doctrine. În eseurile din Apropieri (2011) are un text despre Jung și René Guénon, în care discută răspunsurile lor la criza lumii moderne; un recenzent le-a numit, rezumându-l, „soteriologii cvasiutopice”, adică promisiuni de mântuire la limita utopiei.⁶ Despre Freud, Nietzsche și Marx a scris o frază care, cred, spune mult și despre felul în care îl citea pe Jung: „Cei trei profeți pun un diagnostic corect, dar devin megalomani când propun un remediu.”⁷

Despre propria lui analiză personală a mărturisit, încă din 2000, un lucru pe care puțini terapeuți au curajul să-l spună: „efectul direct al psihanalizei personale a fost acela că am încetat să mă consider psihanalist”. A înțeles „că nu era o soluție miraculoasă și, mai ales, că din punct de vedere terapeutic nu era îndeajuns de operantă”. Ceea ce și-a păstrat a fost o „libertate profesională”: aceea „de a observa faptele clinice cu un ochi eliberat de prejudecăți, de a imagina soluții practice fără a sacrifica totul unei singure doctrine”.⁸

Ca terapeut format în școala jungiană, iau această lecție în serios. Vianu l-a prețuit pe Jung pentru ce are mai adânc: alchimia ca metaforă a transformării, numinosul, omul profund. Dar a refuzat să facă din el, sau din oricine altcineva, o dogmă. Jung însuși spunea că e recunoscător că este Jung și nu jungian. Vianu a fost, în acest sens, mai jungian decât mulți jungieni: a folosit harta, fără să o confunde cu teritoriul. Și a pus, deasupra oricărei teorii, ceea ce numea „importanța povestirii, a dialogului și a jocului în terapie”, relația „verbală și neverbală, în afara oricăror scheme”.⁸

Iubirea impersonală

Întrebat, într-un interviu din 2018, despre iubire, Vianu a dat un răspuns care mi se pare definiția cea mai exactă a atitudinii terapeutice: „o formă înaltă de iubire este iubirea impersonală, în care dai tot ce ai mai bun, eventual chiar te dăruiești pe tine unei alte ființe […] fără să cauți un avantaj […]. Este iubirea care însuflețește pe medic față de pacientul său.”⁹

Impersonală nu înseamnă rece. Înseamnă o iubire care nu cere nimic înapoi și care nu se confundă cu nevoile terapeutului. În anii de dinainte de exil, când practica psihanaliza aproape clandestin, acasă, Vianu voia „să dovedesc că e posibil să inspiri încredere […] într-un mod mai profund, de comunicare între două ființe”. Psihiatria a fost pentru el „o formă de complicitate cu pacientul, prin care ne puneam de acord împotriva absurdului lumii reale”, cu „conștiința că nu poți vindeca decât dacă oferi de cealaltă parte a barierei ceva cel puțin echivalent cu ceea ce pacientul a găsit în lumea nebună”.⁸

Această ultimă frază merită citită de două ori. Pacientul s-a retras în „lumea nebună” pentru că a găsit acolo ceva: un adăpost, un sens, o formă de apărare. Nu îl poți scoate de acolo cu forța și nici cu argumente. Trebuie să-i oferi, de partea cealaltă, ceva cel puțin la fel de prețios. Iar acel ceva nu poate fi decât o relație.

De aici și ideea lui despre povestire: „Ca să tratezi un pacient mintal trebuie tu însuți, psihiatrul, să construiești o povestire despre el.”⁹ Nu un diagnostic, nu o etichetă, ci o poveste în care omul din fața ta are un trecut, o logică și un viitor posibil. Pentru Vianu, literatura a fost „continuarea psihiatriei prin alte mijloace”, iar meseria i-a dat, spunea el, „o forță foarte mare de a-i judeca pe oameni, de a-i înțelege […] și de a-i ierta, în același timp”.¹⁰

Între violență și compasiune

Titlul memoriilor lui de psihiatru, Între violență și compasiune, nu este o figură de stil. Vianu a văzut violența psihiatriei de aproape: internările abuzive, psihiatria folosită de regimul comunist împotriva opozanților. Când directorul Europei Libere l-a întrebat ce boală are Ceaușescu, a refuzat să răspundă: „mi-am făgăduit mie însumi să nu folosesc niciodată psihiatria în scopuri politice!”¹¹ Iar mai târziu a formulat principiul simplu care îi guvernase viața profesională: „Scopul medicinei e să ajute pacienții, nu poliția.”¹² În exil a militat, în cadrul Inițiativei de la Geneva, împotriva abuzurilor politice ale psihiatriei.

Dar violența nu era, pentru el, doar a sistemelor. Credea că nevoia de violență „face parte din ADN-ul nostru” și că „numai o educare prelungită a capacității de compasiune o stăpânește, întrucâtva”.⁹ Compasiunea nu e un dar, ci o educație de o viață. Iar psihiatria, scria el în aceeași carte, „rămâne un mers pe sârmă, iar psihiatrul, un funambul”: între a face și a te abține, între putere și smerenie, între știință și kairos.¹³

Cei care l-au cunoscut descriu același om. Cumnatul său, arheologul Petre Alexandrescu, scria că Vianu „avea ceea ce au unii doctori, acea intuiție de a înțelege bolnavul în toată amplitudinea lui”, că la cabinetul lui „venea lume de peste tot, absolut din toată țara”, și că lucra „cu o enormă plăcere de a face acest lucru”.¹⁴ La moartea lui, în iunie 2024, Andrei Ursu l-a numit „un om de-o profundă empatie pentru semeni” și „un etalon de blândețe”.¹⁵ Magda Grădinaru a scris că știa „să spună adevărul și în același timp să spună adevărul cu compasiune”.¹⁶

Ce rămâne pentru mine

Recitind aceste texte, îmi dau seama că Ion Vianu descrie, fără să folosească limbajul nostru, exact ceea ce psihologia analitică numește temenos: spațiul protejat în care transformarea devine posibilă, nu pentru că terapeutul face ceva, ci pentru că știe să țină spațiul și să aștepte momentul. Patru lucruri iau cu mine din lectura lui:

• Kairos înaintea tehnicii. Ceea ce știu contează mai puțin decât momentul în care aleg să spun sau să tac. Și, cum spune Vianu, nimeni nu-mi va da o rețetă pentru asta; doar „gustul și sensibilitatea”, educate în timp.
• Îngrijirea înaintea vindecării. Obsesia de a vindeca e, adesea, o formă a orgoliului terapeutului. Grija pentru celălalt e singura atitudine care nu dăunează.
• Harta, nu dogma. Jung mi-a dat limbajul cu care gândesc. Vianu îmi amintește că niciun limbaj nu e pacientul și că libertatea de a privi „cu un ochi eliberat de prejudecăți” face parte din meserie.
• Iubirea impersonală. Să dai tot ce ai mai bun fără să ceri nimic înapoi. Acesta e, poate, singurul lucru care nu se învață din cărți și fără de care cărțile nu folosesc la nimic.

Cartea despre kairos nu va fi scrisă niciodată, spunea Vianu. Dar el a scris, de-a lungul unei vieți, destule pagini din ea cât să ne arate că relația care vrea să mângâie, nu să rănească, ascultă de aceleași legi ca poezia. Pentru un terapeut, nu cred că există o moștenire mai prețioasă.

Răzvan Bălașa
Psihoterapeut format în psihoterapie analitică jungiană la ARPA. Citatele din Ion Vianu sunt redate cu ortografia actuală.