Terapeutul și dimensiunea în plus

„Va exista mereu o dimensiune care duce spre necunoscut.”Ioan Petru Culianu

Un slide cu trei săgeți

Între 4 și 7 iunie 2026, Bucureștiul a găzduit Conferința Internațională INNER BRIDGES, Conferința Central-Europeană de Analiză a Copilului, Adolescentului și Adultului Tânăr (Analytical Work with Children, Adolescents, and Young Adults). Printre prezentările care mi-au rămas în minte a fost cea a lui Jay Barlow, psihanalist jungian, director de formare la Society of Analytical Psychology din Londra, analist didact și supervizor.

La un moment dat, pe ecran a apărut un slide simplu, cu trei coloane legate prin săgeți: 2D → 3D → 4D. Pielea psihică, spațiul psihic, spațiu-timpul psihic. Sub fiecare, câte o lucrare a lui Louise Bourgeois și câteva cuvinte-cheie. De atunci mă tot întorc la acest slide, pentru că în el se ascunde o întreagă hartă a dezvoltării psihice. Și pentru că mi-a amintit imediat de un alt român fascinat de dimensiuni: Ioan Petru Culianu.

Las aici, în traducerea mea, cuvintele-cheie de pe slide, pentru că pe ele se sprijină tot ce urmează:

• 2D – Pielea psihică: suprafață; contact piele pe piele; experiență senzorială și învățare; coeziune.
• 3D – Spațiul psihic: conținere; profunzime; înăuntru și în afară; adaptare și diferență; conștiința claustrofobiei și a agorafobiei.
• 4D – Spațiu-timpul psihic: a conține, a păstra, a elibera; continuitate; temporalitate; mișcare a dezvoltării; continuitate prin absență; confruntarea cu pierderea, prin care doliul devine posibil.

Ce urmează nu este un rezumat al prezentării lui Jay Barlow, ci lectura mea: ce a pornit în mine acest slide și unde m-a dus.

Ipoteza

Privind slide-ul, am avut senzația clară că am mai întâlnit această structură. Nu în psihanaliză, ci la Culianu, în felul în care descrie el relația dintre o ființă dintr-o dimensiune superioară și una dintr-o dimensiune inferioară. Formulez ipoteza cât pot de simplu:

„O altă dimensiune” nu înseamnă aici un om mai valoros, mai bun sau mai înțelept. Înseamnă doar că terapeutul, prin propria analiză, prin formare și prin supervizare, a câștigat acces la o dimensiune a experienței în care analizandul încă nu poate locui. Despre limitele acestei poziții vorbesc mai jos.

Ce spune Culianu despre dimensiuni

În Călătorii în lumea de dincolo, Culianu pornește de la Flatland (în traducerea românească, Platlanda), cartea din 1884 a reverendului Edwin Abbott: „un univers complet plat, în care trăiesc ființe bidimensionale”. Din această lume își construiește o adevărată trusă de instrumente pentru a gândi orice dimensiune în plus.¹ Trei idei din capitolul lui sunt esențiale pentru ipoteza mea.

1. Ființa din dimensiunea inferioară vede doar secțiuni. Singurul mod în care un platlandez ar putea percepe o a treia dimensiune este prin urmele pe care aceasta le lasă în planul lui. O lingură care îi traversează lumea îi apare „ca pe simplă linie, a cărei dimensiune variază în timp”. La Abbott, sfera care vizitează pătratul îi apare acestuia ca un cerc care se ivește din nimic, crește, se micșorează și dispare.
2. Ființa din dimensiunea superioară vede tot și poate acționa. Pentru ea, interiorul ființelor plate este la vedere: sfera lui Abbott vede înăuntrul casei pătratului și chiar înăuntrul trupului său. Culianu duce ideea mai departe: o ființă dintr-un spațiu cu patru dimensiuni „va putea acționa în lumea noastră tridimensională” și ar putea face obiectele „să apară și să dispară din cele mai tainice locuri”.
3. Spațiul minții are mai multe dimensiuni. Culianu scrie că spațiul minții nu este limitat la trei dimensiuni, așa cum este universul fizic. Îl citează și pe Charles Howard Hinton, pentru care „spațiul nostru mental este multidimensional”. Iar odată cu Einstein, timpul poate fi gândit ca a patra dimensiune a unui continuum spațiu-timp.

Lanțul transparenței

Din ideile lui Culianu decurge o consecință pe care vreau să o spun direct, pentru că pe ea se sprijină tot articolul. Pentru noi, ființe tridimensionale, o civilizație bidimensională ar fi transparentă. Am vedea simultan interiorul caselor, al seifurilor și al trupurilor platlandezilor, fără ca ei să bănuiască măcar că sunt priviți. Lanțul nu se oprește aici. Pentru o civilizație cvadridimensională, noi am fi la fel de transparenți: interiorul camerelor noastre, al corpurilor și poate al gândurilor noastre ar fi la vedere, iar noi am percepe din ea, în cel mai bun caz, doar secțiuni. Ceva care apare și dispare fără explicație.

De aici o intuiție pe care o las deschisă, ca pe o întrebare, nu ca pe o afirmație. Poate că spiritele nemuritoare din atâtea tradiții, morții care „trec dincolo”, nu pleacă de fapt nicăieri departe. Poate doar trec într-o altă dimensiune, imperceptibilă pentru omul obișnuit, la fel cum o sferă care se ridică deasupra Platlandei dispare pur și simplu din lumea pătratului, deși e la un pas de el. „Lumea de dincolo” ar fi, atunci, nu un loc îndepărtat, ci o direcție pe care nu o putem vedea.

Și mai e ceva. Omul nu este nici măcar o ființă tridimensională sută la sută. Ne mișcăm liber înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, dar în sus doar cu greu: putem sări, urca, ridica, însă nu putem levita. Gravitația ne ține lipiți de o suprafață; trăim, de fapt, mai mult pe pielea Pământului decât în spațiul lui. Nici a treia dimensiune nu ne este, așadar, pe deplin accesibilă. Nu întâmplător, zborul a fost dintotdeauna semnul celui care a depășit condiția umană: zborul magic al șamanilor, despre care a scris pe larg Mircea Eliade, levitația sfinților, sufletul înaripat.

Mi se pare că exact așa stau lucrurile și cu dimensiunile psihicului. Nimeni nu locuiește complet într-o dimensiune. Avem acces la ea doar parțial, cu efort, în anumite momente, și cădem mereu înapoi pe suprafață. Asta e valabil pentru analizand, dar și pentru terapeut.

Așezate lângă slide-ul lui Barlow, aceste trei idei mi s-au părut aproape suprapuse: pielea psihică e Platlanda, spațiul psihic e lumea cu adâncime, spațiu-timpul psihic e a patra dimensiune a lui Einstein. Mai ales, a doua idee descrie foarte exact ce face un terapeut.

Ce vede terapeutul, ce vede analizandul

Încerc să pun ipoteza într-un tabel, dimensiune cu dimensiune.

Din această perspectivă, câteva gesturi obișnuite ale analizei capătă un sens nou. O interpretare bună e uneori trăită de analizand exact ca obiectele lui Culianu care apar „din cele mai tainice locuri”: terapeutul a văzut un conținut pe care pacientul îl credea închis, nevăzut, inaccesibil. De aici atât uimirea, cât și senzația de intruziune; de aici și importanța momentului în care spui ceva. A interpreta prea devreme înseamnă a vorbi despre a treia dimensiune cuiva care trăiește încă în Platlanda.

Iar scopul nu este ca terapeutul să privească de sus. La Abbott, sfera nu se mulțumește să vadă: îl ridică pe pătrat din planul lui, ca să vadă și el lumea în adâncime. Asta mi se pare definiția cea mai simplă a unei analize reușite: analizandul câștigă o dimensiune.

Celulele lui Louise Bourgeois

Lucrările alese de Barlow pentru coloanele a doua și a treia fac parte dintr-o serie pe care Louise Bourgeois a numit-o Cells, „Celule”: aproximativ 60 de încăperi închise, din plasă, uși vechi sau sticlă, în care artista a așezat obiecte, haine, oglinzi și sculpturi. Fiecare este, cum spunea muzeul Garage din Moscova la expoziția dedicată lor, „un microcosmos unic, individual”.²

Bourgeois a spus despre ele trei lucruri care sună, pentru mine, ca un comentariu la ipoteza acestui articol. „Celulele reprezintă diferite tipuri de durere.” „Există această nevoie de a integra, de a fuziona sau de a te dezintegra.” Și: „Fiecare Celulă are de-a face cu plăcerea voyeurului.” Celula e un spațiu tridimensional închis, iar privitorul stă afară și se uită înăuntru, adesea prin oglinzile pe care artista le-a pus tocmai ca să-l atragă în interior. Este, aproape literal, poziția sferei lui Abbott, care vede înăuntrul casei pătratului. Și este, într-un fel, poziția terapeutului: cineva căruia i se permite să privească înăuntrul unei celule de durere, din afara ei, fără să o spargă.

Cuvintele „a integra” și „a te dezintegra” mi-au amintit și de Michael Fordham, fondatorul școlii de la Society of Analytical Psychology, unde lucrează Barlow. Pentru el, Sinele copilului se „dezintegrează” ca să întâlnească lumea și apoi se „reintegrează”, mai bogat.

Numinosul: Sinele care vine din altă dimensiune

Există un loc în psihologia lui Jung în care ideea de „altă dimensiune” nu mai e o metaforă împrumutată de la Culianu, ci aproape o descriere directă: relația dintre Eu și Sine.

Cuvântul numinos vine de la teologul Rudolf Otto, care, în Sacrul (1917), a descris experiența divinului ca pe o întâlnire cu ceva „cu totul altfel”: un mysterium tremendum et fascinans, o taină care te înspăimântă și te atrage în același timp.³ Jung a preluat termenul și i-a dat un sens psihologic. Pentru el, numinosul este o forță sau un efect care nu depinde de voința noastră: el îl apucă pe om și îl stăpânește, iar omul este mai degrabă victima decât creatorul lui.⁴ Așa se manifestă arhetipurile, iar cel mai puternic dintre ele, Sinele.

Schema de mai sus încearcă să arate ce spune Jung despre structura psihicului. Eul, punctul nostru de vedere conștient, este un cerc mic în partea de sus. Sinele este altceva: centrul ascuns al întregii totalități psihice și, în același timp, conturul care o cuprinde. Edward Edinger, unul dintre cei mai importanți continuatori ai lui Jung, a numit legătura dintre cele două axa Eu–Sine.

Privită prin ochii lui Culianu, relația aceasta are exact geometria din Platlanda. Eul este pătratul. Sinele este sfera: îl cuprinde, îl vede pe dinăuntru, dar nu poate fi niciodată văzut întreg din planul lui. Eul nu percepe Sinele decât în secțiuni: un vis care pare să vină „de altundeva”, un simbol, o mandala, o coincidență plină de sens, o criză care răstoarnă tot. Aceste secțiuni apar din nimic, cresc, se micșorează și dispar, ca cercul prin care sfera lui Abbott îi trece pătratului prin lume. Iar trăirea care le însoțește este cea descrisă de Otto: groază și fascinație deodată. Când sfera i se arată, pătratul lui Abbott e și el îngrozit și fascinat.

Cu alte cuvinte, numinosul este felul în care o dimensiune superioară se simte dintr-una inferioară. Eul simte Sinele ca numinos tocmai pentru că Sinele vine, pentru el, dintr-o altă dimensiune. De aici și o formulă celebră a lui Jung: experiența Sinelui este întotdeauna o înfrângere pentru Eu.⁶ Pătratul nu poate „înțelege” sfera; poate doar să fie ridicat de ea din plan.

În eseul despre „Fata din grădina de aur” am scris despre o fată care nu poate conține numinosul zmeului și îi cere să renunțe la nemurire. Este aceeași dramă: Eul care nu suportă o dimensiune prea mare pentru el.

Ce legătură are numinosul cu terapeutul

Aici ipoteza mea capătă, cred, adevărata ei adâncime. Dacă Eul trăiește Sinele ca pe ceva dintr-o altă dimensiune, atunci terapeutul nu este „din altă dimensiune” doar pentru că a pornit pe drumul individuării. Uneori, analizandul proiectează asupra lui chiar Sinele: îl trăiește pe terapeut ca pe cineva care știe tot, vede tot, care apare și dispare ca o prezență numinoasă. O parte din această „altă dimensiune” a terapeutului este, de fapt, dimensiunea Sinelui analizandului, purtată temporar de terapeut până când analizandul o poate recunoaște ca fiind a lui.

Jung a scris, într-o scrisoare din 1945, că interesul principal al muncii lui nu era tratarea nevrozelor, ci apropierea de numinos, și că apropierea de numinos este adevărata terapie.⁷ Citită în cheia lui Culianu, fraza devine: terapia nu înseamnă ca terapeutul să rămână ființa dintr-o altă dimensiune, ci ca analizandul să poată intra, treptat, în relație cu propria lui dimensiune în plus, cu propriul Sine.

Limitele dimensiunii în plus

O astfel de ipoteză are un pericol evident: terapeutul care se crede, prin această dimensiune în plus, o ființă superioară. Jung a numit acest pericol inflație: identificarea Eului cu o putere care nu îi aparține. De aceea țin la trei corective.

• Dimensiunea în plus se câștigă, nu se primește. Jung a fost printre primii care au cerut ca analistul să treacă el însuși prin analiză. Accesul la mai multe dimensiuni nu e un talent, ci rezultatul propriei coborâri.
• Proiecția nu e o calitate. Când analizandul vede în terapeut ceva numinos, vede adesea propriul Sine proiectat. Terapeutul care ia această proiecție drept o calitate personală cade exact în inflația de care vorbea Jung.
• Relația transformă pe amândoi. Pentru Jung, în transfer analistul și analizandul se află în același vas alchimic: niciunul nu iese neschimbat. Analizandul vede, uneori, ceea ce terapeutul nu vede la sine.
• Și sfera are o dimensiune pe care nu o vede. În Flatland, pătratul, abia ieșit în spațiu, o întreabă pe sferă despre a patra dimensiune. Sfera, cea care tocmai îi revelase a treia, se supără și neagă că ar exista una în plus. Și ființa dintr-o altă dimensiune e oarbă la propria dimensiune următoare. De aceea există supervizarea: supervizorul vede perechea terapeut–pacient dintr-o dimensiune pe care niciunul dintre ei nu o are. Și de aceea îmi place atât de mult fraza lui Culianu: va exista mereu o dimensiune care duce spre necunoscut.⁸

Un ecou: morții din a patra dimensiune

Matei Călinescu, prieten apropiat al lui Culianu, discută în Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade nuvela lui Eliade Nouăsprezece trandafiri. El observă că buchetele trimise an de an, cu formulele „As always” și „Remember”, vin de la personaje care se află „din a patra dimensiune (cum ar zice Culianu)”. Gestul adaugă simbolismului funerar și nupțial, scrie el, „Eternitatea (sau transcenderea Timpului) și Amintirea/Anamneza”.⁹

Este, într-o imagine literară, exact ceea ce Barlow numește pe slide continuitate prin absență. Cei plecați continuă să trimită flori: relația nu s-a încheiat, și-a schimbat doar dimensiunea. Dacă intuiția din „lanțul transparenței” are ceva adevărat, poate că morții nu ne-au părăsit, ci au trecut doar într-o direcție pe care noi încă nu o putem vedea. Poate că asta oferă, în cele din urmă, o analiză: nu o privire de sus, ci un loc în care absența nu mai înseamnă dispariție.

Răzvan Bălașa
Psihoterapeut format în psihoterapie analitică jungiană la ARPA. Note, reflecții și o ipoteză de lucru după Conferința Internațională Inner Bridges, București, iunie 2026.